Pleacă de la imagini cu scenografie minimalistă (Gheorghe Preda s-a ocupat de acest aspect) la scene de o intensitate fantastică, flashback-uri fără replici dar care transmit tot ce intenţionează.

Ana, jucată de Anca Florea (a mai jucat şi în „După ea”) este într-adevăr un personaj atipic pentru filmele româneşti. Astmatică, devenită obsesivo-compulsivă, singuratică, asocială, dar artistă. Trăieşte într-un glob de sticlă, o casă albă, sterilă, pe care o curăţă cu minuţiozitate, pentru ca praful să nu-i facă rău. Şi ea se simte bine aşa.

Un tablou din casă, cîteva linii negre pe un fond alb, ne atenţionează totuşi că există ceva strîmb în viaţa compozitoarei. Pe parcursul filmului Ana încearcă în mod repetat să-l îndrepte, dar bucata de artă se încăpăţînează să stea într-o rînă.

În această situaţie apare „îngerul necesar”. Am crezut că acesta o va salva într-un fel providenţial, asta mi-a inspirat mie titlul: Om care o salvează, om de care are nevoie.

Aici filmul deja deraiază şi îşi pierde orice urmă de coerenţă. Scenele sunt tăiate abrupt şi-ţi lasă semne de întrebare, au  loc tot felul de evenimente fără logică.

Anca Florea nu m-a impresionat foarte mult. Asta şi pentru că e foarte greu să duci în spate un întreg film cu extrem de puţine replici. Am simţit nevoia de priviri în gol şi zîmbete ironice de genul lui Bill Murray sau Kevin Spacey, care nu au nicio problemă cu jucatul fără cuvinte.

Cheia sub care trebuie citită filmul este dată undeva spre sfîrşit, cînd eroina citeşte „Trilogia New York-ului” de Paul Auster. Abia atunci a fost evident că filmul nu trebuia să aibă o poveste, ci să transmită o stare. Personajele din „Trilogie…” se află mereu într-o căutare, sunt misterioase, niciodată nu sunt total dezgolite în faţa publicului.

Povestea şi dialogul au lipsuri evidente, iar atu-urile filmului, teza de la care porneşte muzica şi imaginea, sunt dezavantajate de multe ori pe parcursul filmului.

Părţile care îşi merită apelativul de ALTFEL sunt flashback-urile din copilărie ale Anei, care apar invariabil atunci cînd aceasta compune pentru un festival din Paris. Nu are rost să vi le descriu, merită să le vedeţi singuri.