Deja Vu (2006)

Intr-adevar, Deja Vu, pentru ca in ciuda faptului ca a fost un film enjoyable, am avut in tot timpul vizionarii acea senzatie de… deja-vu.

Filmul regizat de Tony Scott (Top Gun, Domino, Enemy of the State) are o poveste interesanta, ne adreseaza intrebari filozofice, care chiar daca au mai fost “ecranizate” pana acum de nenumarate ori, sunt puse in valoare de poveste.

Si am ajuns si la poveste. Daca va spun ca unul din producatorii filmului este Jerry Bruckheimer, atunci ar trebui sa va dati seama instantaneu ca “Deja Vu” este un nou nume pe o lista de filme cu subiect foarte interesant, cu poveste sensibila si inteligenta, dar care film este stricat de abundenta de scene de actiune. Mie scenele de actiune in filme imi strica tot cheful de a urmari in continuare. Scenele de actiune ma plictisesc. Am vazut la viata mea atatea tamponari de masini, explozii, urmariri, schimburi de focuri, incat practic nu pot fi reinventate pentru a ma putea impresiona. Si mi se face somn…

Pleasantville (1998)

Începe ca un film pentru adolescenţi cu viitorul Spiderman Tobey Maguire, aflat în curtea liceului, care se uitã lung dupã genul ãla de fatã intangibilã omniprezentã în filmele americane. El e bãiatul “nepopular”.

În schimb, sora lui, Reese Witherspoon, este alt stereotip gãsit prin filmele de adolescenţi: fata atrasã de bãieţii rãi, fatã care fumeazã şi are o viaţã sexualã foarte activã. Pentru cã poate.

David (Maguire) este extrem de frustrat faţã de lumea de sfîrşit de secol XX, mai ales de ameninţãri ca SIDA, încãlzirea globalã, suprapopularea, etc. Îşi gãseşte refugiul într-un sitcom al anilor ‘50 numit “Pleasantville”, unde nimeni nu e divorţat (ca pãrinţii lui), mama e casnicã şi îi pune cina pe masã tatãlui cînd acesta îşi anunţã sosirea acasã cu un vesel “Honey, I’m home!”.

L’Auberge Espagnole (2002)

Uniunea Europeana e formată din oameni, din culturi diferite. Câteodată acestea se întâlnesc într-un Han Spaniol (Auberge Espagnole).

Xavier (Romain Duris), un tânăr parizian, se integrează cu uşurinţă într-un grup de Erasmusi din Barcelona. A ajuns acolo pentru că masterul i-ar uşura înhăţarea unui post în Ministerul Economiei din Franţa. Francezul e confuz: postul i-a fost impus cu subtilitate de către tatăl său: “nu ar strica un asemenea job”.

Barcelona e un tărâm străin, în care se vorbeşte catalana, dialectul dificil al spaniolei. În primele incursiuni în necunoscut tânărul e susţinut de un cuplu de francezi proaspăt-căsătoriţi cunoscuţi la aeroport. Ea, Sophie-Anne (Judith Godreche), e docilă, inhibată şi supusă soţului, Jean Michel, un doctor prea ocupat pentru a petrece timpul cu soţia lui.

Îngerul necesar… sau nu!?

Promovat ca fiind un film ALTFEL, primul lungmetraj al lui Gheorghe Preda nu se dezminte. Însă asta nu e neapărat o caracteristică pozitivă. Filmul este incoerent  de la cap la coadă şi eterogen.

Pleacă de la imagini cu scenografie minimalistă (Gheorghe Preda s-a ocupat de acest aspect) la scene de o intensitate fantastică, flashback-uri fără replici dar care transmit tot ce intenţionează.

Ana, jucată de Anca Florea (a mai jucat şi în „După ea”) este într-adevăr un personaj atipic pentru filmele româneşti. Astmatică, devenită obsesivo-compulsivă, singuratică, asocială, dar artistă. Trăieşte într-un glob de sticlă, o casă albă, sterilă, pe care o curăţă cu minuţiozitate, pentru ca praful să nu-i facă rău. Şi ea se simte bine aşa.

Taxi 4 (T4xi)

Deja Vu All Over Again

Nu am văzut a patra parte a seriei “Taxi” (2007) de bunăvoie şi nesilită de nimeni: eram în autocar, într-un drum lung spre Grecia….

Cred că sunteţi de părere cu mine că văzutul unui film în autocar este un mare chin… De ce?
1. Pentru că îţi vine să adormi.
2. Pentru că inevitabil vor fi mulţi pasageri idioţi care să cîrtească în continuu: ba că e prea tare, ba că e prea încet, ba că vor să doarmă, ba că vor la toaletă…

The Last Supper (1995)

Tagline: Eat… drink… and be buried…

Nucleul din independentul “Ultima cină”, referinţă către ultima masă a unui condamnat la moarte, intră în categoria întrebărilor acelea ipotetice, al căror răspuns îţi va spune cîte ceva despre persoana pe care o întrebi.

[Parafrazez]“Cunoşti un tînăr idealist pe nume Adolf Hitler şi ştii ce se va întîmpla în lume din cauza lui. Ce faci? Îl omori cît încă mai ai ocazia?”

Aaltra (2004)

Un utilaj agricol ajunge sa schimbe viata a doi barbati. Si nu orice utilaj agricol, ci unul marca Aaltra, fabricat in Finlanda. Ben, un navetist (Benoit Delepine) si Gus, un fermier (Gustave Kerven) sint vecini intr-o localitate din Nordul Frantei. Nu se suporta unul pe celalalt, sint firi total diferite, dar nu isi suporta nici propria viata. Neintelegerile dintre ei se acumuleaza, pina cind o cearta violenta si utilajul agricol in apropierea caruia se iau la pumni ii trimit direct la spital.

Consecinta este ca ambii barbati ramin paralizati de la briu in jos. Dupa ce le vine ideea sinuciderii si o resping individual, in loc sa se adinceasca in autocompatimire, o intilnire pe peronul garii le da un nou scop in viata: razbunarea. Astfel cei doi pornesc impreuna inspre Finlanda, sa il gaseasca pe fabricantul masinilor Aaltra si sa-i ceara despagubiri.