Îngerul necesar… sau nu!?


Promovat ca fiind un film ALTFEL, primul lungmetraj al lui Gheorghe Preda nu se dezminte. Însă asta nu e neapărat o caracteristică pozitivă. Filmul este incoerent  de la cap la coadă şi eterogen.

Pleacă de la imagini cu scenografie minimalistă (Gheorghe Preda s-a ocupat de acest aspect) la scene de o intensitate fantastică, flashback-uri fără replici dar care transmit tot ce intenţionează.

Ana, jucată de Anca Florea (a mai jucat şi în „După ea”) este într-adevăr un personaj atipic pentru filmele româneşti. Astmatică, devenită obsesivo-compulsivă, singuratică, asocială, dar artistă. Trăieşte într-un glob de sticlă, o casă albă, sterilă, pe care o curăţă cu minuţiozitate, pentru ca praful să nu-i facă rău. Şi ea se simte bine aşa.

Un tablou din casă, cîteva linii negre pe un fond alb, ne atenţionează totuşi că există ceva strîmb în viaţa compozitoarei. Pe parcursul filmului Ana încearcă în mod repetat să-l îndrepte, dar bucata de artă se încăpăţînează să stea într-o rînă.

În această situaţie apare „îngerul necesar”. Am crezut că acesta o va salva într-un fel providenţial, asta mi-a inspirat mie titlul: Om care o salvează, om de care are nevoie.

Atîta doar că ea nu prea avea nevoie de ce a urmat. Autodeclarată femeie puternică şi independentă, care vrea să aibă ea controlul, Ana este „sufocată” din toate părţile de atenţii nicidecum romantice, ci mai degrabă dovezi de hărţuire. „La mulţi ani, Ana” pe autobuz, un clovn care cîntă la saxofon, buchet mare de flori, pian scump livrat la uşă, toate legate de culoarea albastră. Atunci cînd Ana primeşte o casetă care o înfăţişa la cumpărături, curăţînd casa şi stînd singură pe o bancă în parc, compozitoarea se decide să se ducă la poliţie.

Aici filmul deja deraiază şi îşi pierde orice urmă de coerenţă. Scenele sunt tăiate abrupt şi-ţi lasă semne de întrebare, au  loc tot felul de evenimente fără logică.

Anca Florea nu m-a impresionat foarte mult. Asta şi pentru că e foarte greu să duci în spate un întreg film cu extrem de puţine replici. Am simţit nevoia de priviri în gol şi zîmbete ironice de genul lui Bill Murray sau Kevin Spacey, care nu au nicio problemă cu jucatul fără cuvinte.

Cheia cu care trebuie citit filmul este dată undeva spre sfîrşit, cînd eroina citeşte „Trilogia New York-ului” de Paul Auster. Abia atunci a fost evident că filmul nu trebuia să aibă o poveste, ci să transmită o stare. Personajele din „Trilogie…” se află mereu într-o căutare, sunt misterioase, niciodată nu sunt total dezgolite în faţa publicului.

Gheorghe Preda însuşi recunoaşte, într-un interviu pe Cinemagia că ideea filmului i-a venit după ce a citit cartea şi foloseşte tehnici postmoderne ca ale lui Auster, de a se introduce pe sine în poveste. Ana face, pe rînd, curat îmbracată în tricouri pe care scrie „Preda Porter” si „Helmis” (Cezar Helmis este producătorul), dar nu merge atît de departe precum Auster, care se introduce ca personaj în una din povestirile sale.

Povestea şi dialogul au lipsuri evidente, iar atu-urile filmului, teza de la care porneşte muzica şi imaginea, sunt dezavantajate de multe ori pe parcursul filmului.

Părţile care îşi merită apelativul de ALTFEL sunt flashback-urile din copilărie ale Anei, care apar invariabil atunci cînd aceasta compune pentru un festival din Paris. Nu are rost să vi le descriu, merită să le vedeţi singuri.

Din acest punct de vedere, filmul este necesar! Ignoraţi firele epice găunoase, scenele inutile, dialogurile fără sclipire şi tentativele eşuate de umor. Imaginea şi muzica merită drumul la cinematograf.

One thought on “Îngerul necesar… sau nu!?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s