Pleasantville (1998)


Fructul oprit

Începe ca un film pentru adolescenţi cu viitorul Spiderman Tobey Maguire, aflat în curtea liceului, care se uitã lung dupã genul ãla de fatã intangibilã omniprezentã în filmele americane. El e bãiatul “nepopular”.

În schimb, sora lui, Reese Witherspoon, este alt stereotip gãsit prin filmele de adolescenţi: fata atrasã de bãieţii rãi, fatã care fumeazã şi are o viaţã sexualã foarte activã. Pentru cã poate.

David (Maguire) este extrem de frustrat faţã de lumea de sfîrşit de secol XX, mai ales de ameninţãri ca SIDA, încãlzirea globalã, suprapopularea, etc. Îşi gãseşte refugiul într-un sitcom al anilor ‘50 numit “Pleasantville”, unde nimeni nu e divorţat (ca pãrinţii lui), mama e casnicã şi îi pune cina pe masã tatãlui cînd acesta îşi anunţã sosirea acasã cu un vesel “Honey, I’m home!”.

E vineri searã şi David al nostru nu are nicio întalnire “fierbinte”, decît cu televizorul şi implicit cu maratonul “Pleasantville”. Jennifer, sorã-sa, aşteaptã, însã, un bãiat “cool”, cu care sã se uite la concertul de pe MTV (înţepãturile cãtre pop-culture sunt aici evidente).

Pentru cã amîndoi au “planuri mari” cu televizorul, încep sã se certe pe telecomandã şi dau cu ea de pãmînt. Out of nowhere, apare la uşã un moşuleţ cam creepy, care îl testeazã pe bãiat cu trivia “Pleasantville”, şi care le oferã o nouã telecomandã, mai “specialã”. (this is not Click! I repeat! This is not Click! Vã promit cã Adam Sandler is nowhere in sight). Cei doi fraţi se ceartã şi pe aceast ã telecomandã – ce coincidenţã! Chiar cînd la televizor, cei doi copii-model din Pleasantville se bat pe un radio cu tranzistor (!).

Rezultatul? Da, aţi ghicit! Cei doi intrã în lumea sitcomului, în locul celor doi copii din familie. Lumea este “coloratã” integral în alb-negru, cãrţile au toate pagini goale, focul nu arde nimic, iar cei cãsãtoriţi în acestã lume dorm în paturi separate. David e încîntat: a ajuns în lumea sa de vis. Jennifer e plictisitã pînã cînd apare şi un bãrbat pe gustul ei, Skip (Paul Walker, cunoscut mai ales pentru “Fast and Furious”).

Şi atunci abia se produce revoluţia, revoluţie care se manifestã în mai multe feluri. Jennifer & the guy se duc la Lovers’ Lane, loc în care se strîng tinerii şi vorbesc. Doar atît. Pentru cã ei nu ştiu ce e ãla “to make out” sau “to have sex”. Aşa cã fata îşi asumã la modul foarte serios rolul de profesoarã şi învaşã despre sex.

De aici porneşte adevãrata poveste a filmului: imediat dupã ce Skip o conduce acasã pe Jennifer, el observã ca un trandafir alb-negru a devenit roşu. Revoluţia este una plinã de culoare la propriu. Pe mãsurã ce tinerilor nu le mai e ruşine sã se sãrute în public, ei încep sã se vadã în Tehnicolor.

Un alt plan al povestirii este cel al “mamei de sitcom” a celor doi adolescenţi. Betty Parker (Joan Allen, actriţã nominalizatã pentru trei Oscaruri), învaţã de la fiica ei tehnici esenţiale pentru autosatisfacere (!), ceea ce duce la combustia spontanã a arborelui din faţa casei.

Apoi, pentru a-şi continua evoluţia ascendentã, Betty se lasã fascinatã de un alt bãrbat decît soţul ei (Oops, adulter! În Pleasantville!). El este Bill, proprietar de diner (oh, how I love the diner concept!), jucat de Jeff Daniels, exista ca un robot pînã cînd i-a revelat David cã nu trebuie sa îşi repete rutina de fiecare datã. Astfel, îşi alege o nouã profesie, care îi permite sã facã mereu altceva nou: devine artist!

Pe mãsurã ce tinerii prind la propriu culoare şi îşi deschid minţile, paginile cãrţilor încep sã se umple de cuvinte, şi referirea cãtre revoluţia sexualã din anii ‘60 prinde un contur din ce în ce mai evident.

Acestea nu sunt singurele simboluri. Existã motive biblice: copacul în flãcãri menţionat mai sus, apãrut ca revelaţie a faptului cã femeile pot fi mult mai mult decît casnice (aici discutãm şi despre emanciparea femininã din aceeaşi perioadã). Un alt motiv biblic este muşcarea mãrului cunoaşterii: David, încã alb-negru, este “ispitit” de iubita sa sã încerce un mãr roşu.

O altã dezvoltare interesantã a filmului şi în acelaşi timp foarte surprinzãtoare, este revolta celor alb-negru (garda veche, tradiţionaliştii, conservatorii) care pornesc ofensiva împotriva “coloraţilor”, într-un gen inedit de rasism care nu face, totuşi, decît sã trimitã la vechiul tip de rasism. Confruntarea dintre generaţia tînãrã şi cea conservatoare duce la arderi de cãrţi, nazi-like, interzicerea folosirii culorilor şi procese pe motive pe motive cît mai absurde.

Temele sunt ale voastre sã le descoperiţi mai departe. Imaginile sunt breath-taking🙂 Eu una am vãzut filmul de vreo cinci ori şi încã mã mai încîntã şi emoţioneazã.

Contraindicaţii: Acesta nu este un film pentru adolescenţi. În niciun caz nu este atît de searbãd şi clişeistic. Mai mult îşi rîde de asemenea filme.

“Pleasantville” e o metaforã despre anii ’60, cei mai minunaţi din istorie. Trebuie sã îl vedeţi.

4 thoughts on “Pleasantville (1998)

  1. mangaloy says:

    il caut maintenant pre musiuul plezant. mai mult pt joan allen, carele place la mine.
    my last muvie was Soom a lu nenea kim ki duk. destul de deprimant, dar de o depresie cristalina si clara, in niciun caz genul depresiei crunte sau oricum a perplexitatii punctuale de dupa Requiem for a dream, par d.exemplu.

  2. Donkeypapuas says:

    O analiză a mesajului OCULT al filmului se găseşte în documentare: “Hoolywood’s War On God”. Mai degrabă e vorba despre revolta satanică (AKA “Revoluţia franceză”) decât despre re-voluţie (întoarcerea la vechile şi bunele moravuri AKA Glorioasa Revoluţie)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s