“Tunelul” nu este in niciun caz o poveste de dragoste, ci una despre obsesie. Recunosc, in adolescenta, ma purtam exact ca acest pictor de 38 de ani. Credeam ca m-am indragostit, visam la intalniri intamplatoare cu persoana cu care nu puteam vorbi deloc, eram timida si compuneam conversatii, ajungand la diferite finaluri.
“E ceva obisnuit ca, in noptile de insomnie, sa fii mai hotarat teoretic decat practic, in timpul zilei” – si senzatia asta o cunosc extrem de bine.
Dar pictorul Castel nu e adolescent. Convins ca gaseste o femeie care sa-l inteleaga pe el si picturile sale, el creaza in minte o imagine a ei, creaza o relatie fictiva cu ea, care dureaza luni, considera conversatiile ca fiind adevarate, ca muschi pe scheletul primei lor intalniri, si asteapta sa o intalneasca pe planul real.
Sansa ii surade, dar “logica” lui, femeia pe care a construit-o, ameninta sa stea mereu ca un zid de netrecut intre el si Maria, femeia reala. Toate problemele acestei “relatii”, daca o putem numi asa, sunt legate de conflictul intre imaginatie si realitate.
Cand se intalneste cu ea in oras, la doar cateva zile dupa prima lor conversatie, el se comporta de parca Maria i-ar apartine deja, in virtutea situatiilor imaginare in care a plantat-o. Astfel, ea, nu ar fi putut niciodata sa-l satisfaca complet pe el, pe banuielile lui, si sa nu-i starneasca gelozia.
Juan Pablo Castel ajunge la cele mai ciudat concluzii din lume. Exemplu: Maria si prostituata avusesera o expresie asemanatoare: prin urmare, Maria este o prostituata.
Mi-a placut mult momentul in care cei doi se cunosc, in care, asa cum zice autorul, cele doua tunele sapate de acesti doi oameni s-au intersectat. Sau nu. A fost la expozitia de pictura a lui, Juan Pablo Castel, cand Maria a fost singura care a observat, intr-un colt al unui tablou, printr-o ferestruica, o femeie singura, care priveste inspre mare. Acesta ar fi putut fi inceputul unei povesti de dragoste. Dar dragostea n-avea ce cauta acolo. In schimb, au aparut posesivitatea si gelozia, increderea nu si-a facut niciodata aparitia. El a crezut ca, pentru ca tabloul i-a legat, ea ii apartine. Dar relatia n-a fost construita de ei doi, ci doar de el, in mintea lui ratacita din cauza singuratatii in care a trait.
Mi-a placut cartea, dar in timp ce o citeam, imi doream sa-i dau omului cu ceva in cap. Nu cu un intrument bont, ci preferabil cu o secure!
(Pop-)culture geek and proud! 
ma faci sa vreau sa cumpar multe dintre cartile despre care scrii aici, iar eu am deja “restantele” mele 😛 cred ca ti le cer cu imprumut 🙂
sunt disponibile! nu trebuie decat sa ceri!