“Regina de gheata” si alte personaje de basm


Mi-a placut, dar nu destul.  I-a lipsit ceva. I can’t quite put my finger on it… Dar, desi textul romanului lui Alice Hoffman nu era complet, el a avut un efect destul de puternic asupra mea. Mi-a adus aminte de “ceaslovul” meu cu povesti ale Fratilor Grimm, adica o carte mare si extrem de groasa pe care am citit-o la nesfarsit atunci cand eram mica si pe care, daca-mi inchid ochii, o pot vedea, cu ilustratiile minunate alb-negre, colorate de mine peste linii si cu povestile care au avut un rol atat de important in transformarea mea in cine sunt acum.

Dar “Regina de gheata” ar fi trebuit sa-mi placa. Mult mai mult. Cred ca este cazul ala in care toate detaliile minunate nu formeaza un tot minunat. Si poate i s-ar fi potrivit mai bine o scriitura mai curajoasa, nu una atat de simpla.

Povestea incepe asa: o fetita de vreo opt ani descopera ca dorintele pe care le rosteste se indeplinesc, dar din pacate revelatia are loc atunci cand ii spune mamei ei ca nu mai vrea s-o vada niciodata si aceasta moare cand masina ii aluneca pe o sosea inghetata. Fetita devine femeie, trec vreo 30 de ani, si in acesti ani a vorbit cat mai putin, a aflat multe lucruri despre moarte si a reusit sa nu creeze legaturi afective cu nimeni din jurul ei, nici macar cu fratele ei mai mare, Ned, sau cu Jack, politistul din New Jersey care o iubea si cu care mai facea sex din cand in cand intr-o parcare.

– Care este cel mai bun fel de a muri?

– Sa traiesti!

Eroina noastra fara nume era bibliotecara (citind cartea, am visat sa fiu si eu bibliotecara :))) si locuia cu bunica ei care, inevitabil, la un moment dat, moare. Dandu-si seama ca de fapt pierduse ceva ce iubea foarte mult, femeia de gheata intra intr-o stare de nefiinta. Pana cand fratele ei o convinge sa se mute in Florida, unde nu exista zapada si nici gheata, si ii cumpara si cauciucuri noi la masina, pentru a o sti cat de cat in siguranta. Pe drumul spre oraselul Orlon, eroina noastra isi mai pune o dorinta fatala – sau aproape fatala – sa fie lovita de trasnet. Spre “norocul” ei, Orlon este un soi de “capitala mondiala” a oamenilor fulgerati (Si un loc in care aproape tuturor oamenilor le place Ring of Fire al lui Johnny Cash). Dupa ce o loveste trasnetul, asa cum si-a dorit, bibliotecara are parte de mai multe “efecte”, cum le spune ea: nu mai poate vedea nicio nuanta de rosu (orice e rosu, chiar si sangele, il vede ca pe o bucata de zapada sau de gheata), inima ei are aritmie si simte un ticait ciudat in spatele capului.

Si aici incepe povestea, care, la fel ca “Dans dans dans” al lui Murakami, se ocupa de reformarea legaturilor ei cu oamenii din jur, cu topitul inimii ei de gheata, pentru a pastra metafora.

Si ce mai oameni are in jur!

Lazarus Jones este barbatul lovit de fulger, care a murit si apoi s-a intors inapoi pe lumea asta, un barbat cu atingere de foc, care putea fi numai cu o femeie de gheata.

Renny este tanarul cu maini deforme, cu solzi de aur, de la transetul care i-a imprimat definitiv bucati din ceasul si din inelul pe care le purta. Acum, in canicula Floridei, Renny trebuie sa poarte manusi, nu mai poate deveni arhitect si este indragostit de Iris MacGinnis, care nici nu-l observa.

Giselle este pisica pe care o capata eroina, desi nu o considera a ei, pisica foarte priceputa la omoratul cartitelor din gradina. Mai exista fluturi, lilieci si portocale rosii.

Dar preferatii mei au fost Ned si Nina, oameni de stiinta casatoriti, pe care protagonista nu-i cunostea deloc. El – meteorolog, implicat intr-un studiu despre oamenii loviti de trasnet. Ea – profesoara de matematica la colegiu. Impreuna, cei doi erau fericiti si nu prea. Pe umerii lor a stat centrul emotionant al acestei carti. Cartea merita citita mai ales datorita lor.

Alice Hoffman a mai scris si “Practical Magic”. Nu am citit-o, dar am vazut filmul, de doar vreo 10 ori. E ciudat, pentru ca tin minte clar cum am fost cu verisoara mea, Liana, la film, acum multi ani (poate 11, poate mai multi), chiar in perioada Pastelui, chiar la inceput de aprilie. Filmul, cu Sandra Bullock si Nicole Kidman, este acelasi caz de elemente minunate care nu se aduna pentru un rezultat perfect. E genul ala de film care vorbeste despre dragoste, cu accente de comedie si de horror, dar care nu-si gaseste niciodata registrul potrivit.

Dar ce zic eu aici? Mi-a placut mult filmul ala, de fiecare data cand l-am revazut la TV, chiar daca ii puteam vedea defectele de la o posta.  Are cateva lucruri in comun cu “Regina de gheata”: personajele care sufera dupa moartea mamei, absenta tatalui, decizia eroinei de a se distanta de orice sentiment puternic.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s