“Aprilie spulberat” = Prima mea intalnire cu Ismail Kadare. Prima intalnire literara cu Albania. Una care-mi face sete de mai mult. Si cantitativ, si calitativ. Din volumul de la Polirom nu am avut timp sa citesc toate cele patru segmente, “Aprilie…” fiind primul text, si cel de mai mare intindere. Subiectul evident si usor de identificat al cartii este kanun, un set de legi cutumiare albaneze si mai exact gjakmarrja – razbunarea sangelui.
La aceasta razbunare se gandesc:
1. Ghiorgu, un tanar nevoit sa-l ucida pe barabtul care i-a omorat fratele, din cauza unei pricini care dateaza de 70 de ani.
2. Proaspat insurateii Diana si Besian Vorps. Besian e scriitor si a povestit despre lumea muntilor, Platoul, acolo unde kanun-ul e nemuritor. Pe Platou o duce pe noua lui sotie in luna de miere. Nu-i o idee prea buna pentru Besian, care e complet fascinat de kanun.
3. Intendentul sangelui, cel care strange taxa pe razbunare si care este distrus pentru ca nu mai colecteaza la fel de multi bani ca-n anii trecuti. Destinele acestor personaje se impletesc si construiesc fatete diferite ale gjakmarrjei, ca slujba, ca o curiozitate indepartata sau ca o intamplare inevitabila in viata si, mereu, in moarte. Am urat kanun-ul.
Stiu ca am vazut mai demult un documentar despre el, cu cazuri din timpurile noastre. In Albania exista meseria de mediator al conflictelor. Exista membrii ai unor familii decimate de kanun care se ascund pentru a scapa de razbunare. E, intr-un fel, fascinant faptul ca autoritatile nu se implica in razbunarile de tip ochi-pentru-ochi, dinte-pentru-dinte.
Dar eu credeam ca razbunarea se intampla o singura data. Dar, din pacate nu e asa. Din “Aprilie spulberat” am aflat ca razbunarea poata dura o vesnicie. Porneste de undeva, de la un incident, dar continua la nesfarsit, dintr-un sentiment fals de onoare.
Ghiorgu, un tip la vreo 26 de ani, este nevoit sa-l omoare pe cel care i-a omorat fratele. Apoi va trebui sa se ascunda de razbunarea unei rude de-a victimei lui. Daca nu ucide, isi dezonoreaza familia. Daca ucide, stie ca viata lui se va sfarsi in curand. Dar, dupa 70 de ani de gjakmarrja, in familia lui nu prea mai are cine sa-l razbune. Interesant este ca Ghiorgu e practic mort de 70 de ani, asa cum vad eu lucrurile. Sau de cand fratele lui a murit. Sau de cand a apasat pe tragaci si a ucis. Ghiorgu trece prin diferite stadii ale mortii sale, mai mult decat noi, ceilalti, care traim in afara kanunului (stim ca ne indreptam spre moarte, dar nu traim intr-o asemenea amenintare si tensiune constanta).
Diana Vorps si Ghiorgu isi intersecteaza caile si se vad pentru cateva clipe. Si apoi nu pot decat sa se gandeasca unul la celalalt. Dar nu e vorba de dragoste la prima vedere. Cred ca Ghiorgu o vede ca pe o incarnare a sperantei. O femeie frumoasa la care viseaza in drumul spre moarte. O iluzie, o fantezie, un fel de viitor pe care l-ar fi avut daca n-ar fi fost o piesa de domino de daramat in seria de gjakmarrja. Cat despre Diana, nu stiu exact ce cred. De-abia casatorita si viseaza la barbatul cu semnul mortii cusut pe maneca. Ca si cum viata ei ar fi fost prea linistita si atunci sta pe marginea unei prapastii pentru a avea parte de senzatii tari.
Mi-a placut mult sfarsitul. Nu vreau sa dezvalui nimic, dar ultima parte ne arata cat dezumanizeaza kanunul. Toti cei care ii sunt supusi sunt la fel, identici, fatalisti. Nu-si asuma niciun risc. Nu iau nicio decizie, niciodata. Sunt lipsiti de personalitate, nu au nimic individual. Si atunci cum poate fi bun kanunul?
(Pop-)culture geek and proud! 
