Rammstein si horror (the good kind)

Ca intr-un film de groaza… Ceata rosiatica

Concertul Rammstein de duminica, de la Sonisphere, chiar a fost uimitor. Nu stiam exact ce se va intampla si mai bine a fost asa decat sa astept fiecare moment dement in parte.

Din pacate, am scris pentru serviciu o cronica a concertului, si n-are rost sa reiau aici foarte mult din ea. Vorbeam cu doi dintre membrii Alice in Chains si ziceau ca spectacolul Rammstein e “teatru”. Ceea ce e foarte adevarat. Si oboseala acumulata de la stat trei zile in picioare in zona Romexpo plus mers dimineata la serviciu tot weekendu a disparut atunci cand ochii mi-au fost vrajiti de ce era pe scena. As putea sa descriu ca pe un cosmar. Dar un cosmar minunat, captivant, plin de imaginatie, extrem de puternic vizual, cromatic. Toti membrii formatiei au jucat cate un rol, dar Till a fost deasupra tuturor cu personajul lui, un demon, un tortionar, un maestru intunecat. Cand l-am vazut cu sortul ala rosu de piele, la inceput, m-am gandit involuntar la Leatherface din “Texas Chainsaw Massacre”.

Cu manusile alea negre, cu rujul negru si costumul de piele, Till chiar a fost scary, creepy. Si inteleg perfect de ce nu a zis niciun cuvant in timpul spectacolului, pentru ca s-ar fi rupt vraja, ar fi iesit din pielea personajului lui. Si fiecare gest al lui, cum arata cateodata cu degetul sau isi misca picioarele, reprezentau acel personaj al lui.

Iar la sfarsit, cand a spus, emotionat (sau asa l-am citit eu), “Multumesc mult”, atunci putea sa abandoneze personajul pentru a se bucura de aplauzele meritate din plin.

Oricum, toata atmosfera a fost una de film horror. Imaginea de mai sus mi se pare reprezentativa. Oamenii din jur zici ca sunt niste zombie, pe un deal cu un copac, inconjurati de o ceata rosie, toxica. Mi-a placut asta la nebunie. Si flacarile infernului, luminile puternice, mirosul de fum inecacios… La un moment dat, reflectoarele proiectau pe scena niste coloane albastre, ca ale unei cladiri imense, si erau strapunse de lumini rosii… Oamenii care le-au creat spectacolul chiar sunt fantastici. Foarte buni. Si sunt convinsa ca asta a fost cel mai bun spectacol pe care l-am vazut pana acum.

Dar mi-a adus aminte de imaginile la fel de demente, si un pic sado-maso, din cateva filme horror. Nu sunt niste super-capodopere. Ba chiar imaginile lor puternice au fost mai importante decat scenariile lor, si filmele au avut de suferit.

Unul dintre ele este “Silent Hill”.

La Silent Hill e de ajuns sa-mi aduc aminte de niste imagini ca sa simt fiori. (Desi l-am vazut intr-o dimineata, pe vremea cand lucram de noapte, si e foarte posibil sa fi fost obosita si de-aici sa devina frica mai mare) Trailerul e “curat”, aprobat pentru publicul de toate varstele, dar se simte putin din atmosfera infricosatoare.

Celalalt film la care m-am gandit e “The Cell” cu Jennifer Lopez… Da, da, stiu, putin cam lame… Dar asta e.

Dar imaginile sunt creepy, freaky si sado-maso. Au venit dintr-o minte cam bolnava… (Mai exact, a regizorului Tarsem Singh, care a dirjat si minunatia de clip “Losing My Religion”, R.E.M.)

Jennifer Lopez e un soi de terapeut care intra in mintea criminalului in serie jucat de Vincent D’Onofrio (I adore him), iar cum se vede criminalul in mintea lui seamana cu Till Lindemann pe scena. E eye candy decadent dar, iarasi, exista probleme destul de mari cu scenariul…

Sper sa mai vina Rammstein in curand la Bucuresti. Si atunci o sa-mi iau loc in fata, sa ma-nec de la fum, sa-mi arda fata de la flacari si sa fiu stropita cu spuma si confetti!