Traieste clipa (mortii)!

Abia am trecut de jumatatea anului si deja pot sa declar: cartea asta sigur intra in top trei pana la sfarsitul lui 2010!  Am cumparat-o de la Kilipirim datorita citatului de pe coperta, apartinandu-i lui John Updike: “un scriitor cu puteri hipnotice”. Si avand invedere ca Updike are si el niste puteri hipnotice (inca mai sunt bantuita de o imagine din “Vrajitoarele din Eastwick”, de acum sase luni), sunt inclinata sa-l cred.

“Clipa mortii” la care se refera titlul este cea a lui Joseph si Celice, doi zoologi cam anosti, la vreo 55 de ani, care sunt ucisi chiar inainte sa faca sex pe plaja de la Baritone Bay (numita asa expresiv datorita efectului muzical pe care-l are vantul asupra dunelor de nisip), in acelasi loc in care avusesera prima partida de sex in urma cu 30 de ani.

Clipa mortii e nucleul din care se desprind toate celelalte fire narative, multe. Nu este vorba despre dezlegarea unei crime. Ci despre dezlegarea misterului a cine erau Joseph si Celice.

Al doilea capitol este ritualul de “scuturare” (“quivering”), un ritual vechi prin care, la priveghi, bocitoarele si familia unor oameni care au incetat din viata sunt “reinviati” prin reluarea amintirilor despre ei, prin retrairea intamplarilor prin care au trecut.

Scuturaturile erau invieri ale mortilor, ne spune naratorul.

Si asa aflam cum s-au cunoscut cei doi, Joseph si Celice, iar primele intalniri ale celor doi doctoranzi la zoologie, legate de lacuste de mare si musculite care traiesc in manunchiurile de alge, sunt de cel mai straniu romantism pe care l-am intalnit intr-o carte, evenimente deloc sentimentale sau siropoase. Chiar si meseria lor de zoologi impinge mai departe naratiunea. Intelegem ca multe din impulsurile si temerile irationale ale unor oameni normali sunt respinse automat de niste oameni de stiinta care se bazeaza numai pe rational. In afara de inceputul relatiei lor, desigur, de indragosteala.

Celice le explica studentilor ei din anul I despre violenta din natura (din pricina careia va suferi si corpul ei, si al sotului). “Oricine vrea sa studieze natura trebuie sa se familiarizeze cu violenta.” Voia sa spuna ca frica de moarte era frica de viata – un cliseu raspandit printre oamenii de stiinta, ca si printre preoti. Iar cuvintele pe care orice zoolog trebuie sa le “inghita”, dupa spusele ei, sunt “senectute” si “tanatologie”. Totul imbatraneste. Totul moare.

In acelasi timp, suntem alaturi de Joseph si Celice in timpul descompunerii lor. Aflam imediat cine i-a omorat cu brutalitate, iar scenele respective sunt pline de o poezie a mortii. Chiar si stadiul de putrefactie (atentie, cartea nu-i pentru cei care nu suporta descrieri pline de viata ale unor corpuri moarte), navalirea “pradatorilor” din natura, care gasesc hrana in ranile lor sunt pline de frumusete. Tot stranie.

Numai cei care presimt intr-o strafulgerare cumplitul, infinitul coridor al mortii, prea vast pentru a fi contemplat, se pot pierde apoi in iubire sau in arta.

“In clipa mortii” demonstreaza ca, desi poate personajele nu sunt cele mai interesante, ba chiar sunt niste oameni plictisitori, banali (nu si cum sunt scrisi), orice moarte conteaza, isi lasa amprentele in lume, Pentru cineva ei conteaza, cineva le va simti lipsa. Si daca i-am fi spus asta lui Syl, fata lui Joseph si Celice, n-ar fi crezut, dar ea este cea care le va duce lipsa…

E ciudat cum personajele astea care ar putea fi enervante, foarte enervante in alt context, te fac sa le indragesti de la inceput. Mie mi-a placut mai ales Syl, fiica. Ea-si respinge parintii “plictisitori” devenind o rebela fara niciun fel din cauza, si-si descopera iubirea fata de ei si de familie abia atunci cand este prea tarziu.

Jim Crace are puteri hipnotice, aproape magice. Pacat ca mai exista o singura carte de-a lui tradusa in romana (“Camara diavolului”). E clar ca atunci cand o sa am multi bani o sa-mi cumpar variantele in engleza. Dar ma intristeaza ca un scriitor atat de grozav si de complex e atat de prost reprezentat in Romania.