Cimitirul de piane, multiplu de Francisco Lazaro

Gesturile si oamenii lasa o umbra care intarzie in urma lor, care se deplaseaza in slow-motion. Peixoto umple fiecare camera cu volume de umbre si lumini, fiecare cu atingerea si greutatea ei.

Asta e doar unul dintre miracolele care au loc in cartea asta. Pe care sunt incantata ca am citit-o si sigur o voi reciti. La doar 270 de pagini, am tras muuuult timp de ea, tocmai pentru ca nu voiam sa se termine.

In cea mai mare parte a timpului, tatal meu facea usi si ferestre, facea taburete ca sa se aseze oamenii pe ele, facea mese, dorindu-si ca oamenii sa aiba farfurii de supa ca sa le aseze pe masa; dar in visurile sale asculta piane, asa cum asculta imposibilele iubiri.

Tatal este Francisco Lazaro. Fiul care povesteste este Francisco Lazaro. Dupa parerea mea, mai exista inca un Francisco Lazaro a carui voce se aude in carte. Dar nu pot sa spun cu certitudine ca asa e. Avem o relatie fragila intre un tata si un fiu. Si alt tata si alt fiu. Si daca asta e axa romanului, si dinamica  intreaga a familiei e extrem de complexa. Si  foarte emotionanta.

Cartea este ca un caiet de amintiri, amintiri amestescate, juxtapuse pentru a contrasta, de la o dragoste la prima vedere la momentul in care monotonia isi pune amprenta asupra familiei. Toti acei Francisco Lazaro sunt tamplari. Unul dintre ei voia sa fie muzician. Altul era maratonist (realul Francisco Lazaro, ale carui detalii reale s-au impletit minunat cu fictiunea testuta de Peixoto in jurul acestui om). Toti au iubit la un moment dat. Toti au suferit. Toti au petrecut ore gandindu-se in cimitirul de piane, o incapere mare din atelier, cu piane, ei bine, moarte. Toti au facut dragoste cu alesele lor in cimitirul de piane.

Voiam ca sotia mea si copiii mei sa rada si sa fie fericiti. Mi-a placut mult propozitia asta, in toata simplitatea ei. Stiti ce se spune despre bunele intentii…

Aveau sa-l duca pe tata, iar eu trebuia sa-mi petrec restul vietii fara sa-l mai vad vreodata. La fraza asta am rezonat complet. Si cel mai important lucru: cartea asta e atat de minunata, incat am impresia ca vorbeste despre mine, despre familia mea, despre tatal meu. Adica este foarte particulara, dar si universala.

Structura lui Peixoto pune foarte bine in valoare povestea. O parte-i apartine maratonistului, iar gandurile lui, fracturate, care sar de la o idee la alta (ca gandurile oricaruia dintre noi) sunt detaliate kilometru cu kilometru, in timpul maratonului de la J.O. din Stockholm 1912. Aceeasi structura lasa loc de surprize. Asa ne dam seama, la un moment dat, de ce e asa important ca Maria, sora maratonistului Francisco Lazaro, citea pe nerasuflate romane de dragoste. Sau de ce cealalta sora, Marta, ajunsese extrem de grasa.

Inca un lucru. Inainte de inceputul povestii, apare cuvantul RESURRECTURIS. Iar familia se cheama Lazaro (Lazar). Iar fetele Marta si Maria, exact ca surorile lui Lazar cel biblic. Iar al patrulea frate, Simao, ca Simon Petru, ucenicul lui Hristos. Pentru ca orice familie si orice generatie o determina pe cea care-i va urma. Iar cercurile astea se repeta. Tati care nu pot fi tati, soti care sunt nedrepti cu sotiile lor. Copiii speriati cand ii aud pe parinti ca se cearta. De asta, fraza-cheie din romanul asta a fost pentru mine urmatoarea:

O parte din tatal meu invia cand ma priveam in oglinda, cand existam si cand mainile mele continuau sa construiasca ceea ce el incepuse, in secret, atat de aproape si atat de departe. Atunci, ma gandeam ca exista o parte din tatal meu care ramanea in mine si pe care o transmiteam copiilor mei ca sa ramana in ei pana cand, intr-o buna zi, aveau sa inceapa sa o dea nepotilor mei.

Si asta.

Ochii tatalui meu fiind ochii lui, ochii lui fiind ochii tatalui meu. Aceeasi lumina incandescenta.

Si sunt surprize narative legate de ce am scris mai sus, pe care in niciun caz nu vreau sa le stric. E un roman minunat. Vreau sa citesc tot ce a scris Peixoto. Tot. Si tot ce va scrie. Iar moto-ul din Kazuo Ishiguro (When We Were Orphans) e prefect ales.