Mircea Cartarescu, in Travesti

E ciudat ca abia acum am citit “Travesti”, pentru ca, dupa un sondaj informal, mi-am dat seama ca majoritatea prietenilor mei l-au citit in liceu si au inceput cu el din bibliografia lui Cartarescu. Si eu am inceput cu “Nostalgia”, pe care o ador, si am continuat cu primul volum din “Orbitor”, “Aripa stanga”, care mi-a placut foarte foarte mult. Iar “Travesti” se potriveste foarte bine in peisajul scriiturii lui Cartarescu pe care am trait-o pana acum.

In Travesti, Victor e un scriitor de 34 de ani, care rememoreaza intamplarile din tabara de la Budila, in urma cu 17 ani, fix jumatate din viata lui. Si momentul acela devine o axa simetrica pentru Victor, pe care etapa trebuie s-o incheie, pentru a ajunge la urmatorul nivel. Asa ca-si face singur terapia (dupa ce ani intregi la sanatorii nu l-au ajutat deloc), si cum altfel si-ar face un scriitor terapie, decat prin scris? Continue reading

Splice up your life

Asteptam de mult timp filmul asta, mai ales pentru ca regizorul, Vincenzo Natali, a facut poate primul film, ciudat/sci fi ish/greu de incadrat intr-o categorie, de care m-am indragostit, adica “Cubul”. Si Guillermo del Toro e producator executiv. Iar pe Guillermo il ador. Always have, always will.

Filmul e o variatiune pe tema creata de Mary Shelley cu Frankenstein, omul de stiinta si prostiile pe care le face cu din cauza inconstientei si arogantei, tema tratata pe larg in aproape fiecare episod din Fringe. Dar cu adevarat interesanta e digresiunea in ideea “ce inseamna sa fii un parinte bun”. Care sunt limitele? Devierile? Cum arata rolurile in prezent? Cherry on top: avem si o mica discutie voalata despre avort, atunci cand cei doi incearca sa decida daca sa opreasca experimentul (adica sa-l omoare pe subiectul experimentului) sau nu… Continue reading

Cimitirul de piane, multiplu de Francisco Lazaro

Gesturile si oamenii lasa o umbra care intarzie in urma lor, care se deplaseaza in slow-motion. Peixoto umple fiecare camera cu volume de umbre si lumini, fiecare cu atingerea si greutatea ei.

Asta e doar unul dintre miracolele care au loc in cartea asta. Pe care sunt incantata ca am citit-o si sigur o voi reciti. La doar 270 de pagini, am tras muuuult timp de ea, tocmai pentru ca nu voiam sa se termine.

In cea mai mare parte a timpului, tatal meu facea usi si ferestre, facea taburete ca sa se aseze oamenii pe ele, facea mese, dorindu-si ca oamenii sa aiba farfurii de supa ca sa le aseze pe masa; dar in visurile sale asculta piane, asa cum asculta imposibilele iubiri.

Tatal este Francisco Lazaro. Fiul care povesteste este Francisco Lazaro. Dupa parerea mea, mai exista inca un Francisco Lazaro a carui voce se aude in carte. Dar nu pot sa spun cu certitudine ca asa e. Avem o relatie fragila intre un tata si un fiu. Si alt tata si alt fiu. Si daca asta e axa romanului, si dinamica  intreaga a familiei e extrem de complexa. Si  foarte emotionanta. Continue reading

Marti, dupa Craciun, in Sarajevo

“Marti dupa Craciun” ne-a adus, cu certitudine, cel mai special moment de la Festivalul de Film de la Sarajevo. Noi eram acolo, ei erau acolo si m-am simtit foarte emotionata pentru ca vedeam un film romanesc in alta tara. Si pentru ca era bine primit. Si, mai presus de toate, pentru ca mi-a placut mult. (Ador afisul asta)

De la scenariu, la regie, la jocul actorilor si, DA, la scenografia si costumele contemporane, normale, naturale pentru epoca in care traim.

Continue reading