Furtuna de gheata a la Ang Lee



Asa cum am promis, cand am scris despre cartea lui Rick Moody ieri, spre seara m-am uitat si la filmul lui Ang Lee. Despre carte, aici

O mica precizare inainte sa spun cum mi s-a parut: nu sunt unul dintre teroristii care considera ca un film adaptat trebuie sa urmeze cu religiozitate linia cartii. Teoria mea vine asa: pentru a fi satisfacatoare, o adaptare dupa un roman trebuie sa pastreze atmosfera cartii, ideea principala, poate chiar s-o imbogateasca, nu neaparat actiunea. Cu o mica addenda: Daca e mult prea stufoasa cartea si are prea multe idei complexe, atunci filmul trebuie sa aleaga una, maximum doua, pentru a nu fi incoerent si o apa chioara.

There you go. Filmul lui Ang Lee (il stim de la “Brokeback Mountain”, my darling “Sense and Sensibility” si epicul “Crouching Tiger, Hidden Dragon”)  face parte din categoria de adaptari care-mi plac: schimba actiunea, dar nu denatureaza sentimentul. De unde a invatat Lee atat de bine America?

Thanksgiving Dinner…

Oricum, primul lucru pe care l-am observat: perfect casting. Serios, directorul de casting a facut o treaba extraordinara. Joan Allen joaca la perfectie genul de Regina a Ghetii, categorie in care intra Elena Hood (si Betty Draper din “Mad Men”). Tobey Maguire e Paul Hood, nici c-as fi ales pe altcineva.

Christina Ricci e Wendy Hood (la 16 ani juca o fata de 14) si te hipnotizeaza pur si simplu cu ochii aia, iar cand deschide gura si comenteaza cazul Watergate, esti si mai fascinat. Singura mea problema cu un Hood este Benjamin, capul familiei: de la un grasun cu ochii mici si aproape fara podoaba capilara, ajungem la Kevin Kline, who is kinda hot. Oricum e foarte sarmant. Si tocmai pentru ca este un barbat atragator, si personajul este reabilitat, ridicat putin din penibil.

Pe frontul Williams – Carver, in film – ii avem pe Sigourney Weaver as Janey, in unul dintre rolurile ei super-sexy de femeie adultera si cam nepasatoare. Elijah Wood e Mike, si, pentru ca Elijah e un tip smart si pare smart, si Mike a fost mult imbogatit ca personaj. Ar mai fi interpretul lui Sandy, Adam Hann-Byrd. Poate numele nu are nicio rezonanta, dar e Tate din Little Man Tate, filmul regizat de Jodie Foster, si singurul in care imi place personajul ei (nu intra in discutie Silence of the Lambs aici). Mai ramane de zis ca Jim e jucat de Jamey Sheridan, pe care l-am iubit ca evil Randall Flagg din The Stand. Si Katie Holmes, in primul ei rol pe marele ecran, o joaca pe Libbetts, crushul lui Paul.

Practic, actiunea din carte incepe abia la jumatatea filmului, iar constructia de pana acolo se ocupa cu conturarea personajelor, in lipsa lungilor naratiuni despre backgroundurile lor din carte.

Mi-a placut foarte mult ca filmul a inceput cu banda de “Fantastic Four”, exact numarul si pagina descrise de Rick Moody in roman, si apoi continua cu trenul  – in care se afla Paul Hood – care se opreste pe sine.

In schimb, filmul nu e la fel de iute ca si cartea. Ma asteptam la o experienta mai sfasietoare. Dar poate asta e ideea: ca in viata din suburbiile plictisitoare din anii ’70, nici macar tragediile nu mai erau mare lucru. Iar deznodamantul tragic e mult mai grabit.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s