“One Day”, dragoste cu năbădăi timp de 20 de ani

“O zi”, în curând, pe marile ecrane, cu Anne Hathaway şi Jim Sturgess. Dar, până atunci, am reuşit să citesc cartea, pe care o ochisem de mult timp datorită recomandării lui Jonathan Coe. (It’s rare to find a novel which ranges over the recent past with such authority, and even rarer to find one in which the two leading characters are drawn with such solidity, such painful fidelity to real life – la naiba, a zis-o bine. Eu ce sa mai scriu despre carte acum?) Orice cititor mai vechi al blogului meu îmi cunoaşte obsesia pentru Coe, aşa că trebuia să citesc această carte.

Am aşteptat şi am aşteptat, până când mi-am comandat cartea de pe Book Depository (recomand site-ul cu căldură – taxe poştale 0), cu… fix o săptămână înainte să aflu că s-a tradus în română: O zi. Nevermind. E mai faină în engleză.

Gimmick: Dex şi Em, Em şi Dex fac facultatea la Edinburgh împreună, dar se împrietenesc abia după absolvire şi petrec noaptea de 15 iulie 1988 împreună. El e prea încrezut, iar ea nu e destul de încrezătoare pentru o relaţie, dar totuşi cei doi rămân prieteni, iar cartea verifică ce fac ei în următorii 20 de ani. Fie că sunt împreună, fie că sunt la mii de kilometri departe, fie că îşi vorbesc, fie că nu, Dex (ter Mayhew) şi Em (ma Morley) se gândesc mereu unul la celălalt.

Data e uşor de ţinut minte, pentru că e o sărbătoare: Saint Swithin’s Day, un soi de Florii, în sensul că tradiţia spune că: dacă plouă de St. Swithin, atunci o să plouă în următoarele 40 de zile.

Deşi n-am mai putut să citesc poveşti de dragoste convenţionale lately, mi-a plăcut cartea pentru că are mai multe straturi, ca o ceapă: unele sunt usturătoare, altele te fac să plângi, altele sunt sănătoase, pline de vitamine. Adică e o carte despre schimbările din Marea Britanie în perioada 1988-2007, despre durerile creşterii şi maturizării, despre cum dăm cu piciorul uneori la cele mai bune lucruri care ni s-au întâmplat vreodată, despre cum le descoperim abia atunci când e prea târziu.

Despre carte am citit că i-a făcut pe bărbaţii din Marea Britanie să plângă (potrivit Guardian), a fost un mare succes şi la critici şi la public – bestseller în toată regula. E emoţionantă (deşi la mine impactul a fost diminuat, pentru că un anume site m-a spoilerit cu deznodământul), dar vocile personajelor sunt descrise clar şi realist. Un soi de love between nerd and jock, numai că părinţii lui nu sunt snobi, iar ea habar n-are ce vrea să facă cu viaţa ei.

Cronicile filmului nu sunt prea grozave – 37% pe rottentomatoes şi 48 din 100 pe metacritic -, chiar dacă David Nicholls a scris singur scenariul de adaptare. Ataşez trailerul mai jos, dar atenţie! există posibilitatea de spoilere…

Later Update: Am reuşit să fac şi un interviu cu David Nicholls, pe care îl puteţi citi aici.