“Melancholia” lui Lars von Trier


Un cântec trist despre sfârşitul lumii. Cam aşa aş descrie noul film al lui Lars von Trier. Nu este nici pe departe la fel de violent ca Antichrist – nimeni nu este mutilat -, ba chiar nimeni nu prea se luptă cu nimic, practic parcursul filmului e un drum spre acceptare şi chiar resemnare.

Filmul se petrece într-un loc care pare a fi în afara spaţiului şi timpului (de fapt un castel minunat din Suedia, unde s-au tras secvenţele de exterior), cu actori din ţări complet diferite, care sunt înrudiţi! Franţuzoaicele Charlotte Gainsbourg şi Charlotte Rampling, suedezul Stellan Skarsgard si fiul lui născut în SUA Alexander (da, faimosul Eric din True Blood, aici în varianta Eric amnezic, faţă de Eric the viking vampire), americanca Kirsten Dunst, britanicul John Hurt. Asta nu contează.

Contează că începem la o nuntă foarte luxoasă, iar starea miresei Justine (Dunst) se deteriorează pe parcurs, întâi aparent din cauza certuriler dintre părinţii ei divorţaţi (Hurt şi Rampling), apoi din cauza ritualurilor  specifice nunţii. Justine nici nu se poate hotărî să-şi arunce buchetul şi se foloseşte de orice ocazie pentru a-şi părăsi petrecerea.

Mireasa e depresivă sau maniaco-depresivă sau bipolară sau pur şi simplu e esenţa stării de melancolie. Justine vede lucruri (nu ştim dacă stările ei sunt efecte ale vederii sau invers) adunate într-o uvertură de început (unele imagini din natură asemănătoare cu cele din pădurea din Antichrist). Montajul ăsta ne spune clar că Pământul va muri, aşa cum, în sinea lor, ştiu şi personajele.

Dacă prima jumătate a filmului se petrece în noapte nunţii, în care Justine îşi distruge toate legăturile cu lumea – sex cu altcineva decât proaspătul soţ, demisie de la agenţia de publicitate la care lucra -, cea de-a doua parte din Melancholia o are în centru pe Claire (Gainsbourg), sora mai mare, mămoasă cu Justine, şi teama ei că planeta Melancholia, care trece aproape de Pământ, va însemna distrugerea tuturor.

Filmul e pur şi simplu frumos (un cuvânt pe care niciodată nu-l folosesc prea des), fie că e vorba de păsări moarte care cad pe pământ sau o ploaie de cenuşă, sau o mireasă-Ofelia într-o apă curgătoare, totul arată perfect. Într-un fel, parca von Trier spune că, doar pentru că viaţa se termină, asta nu înseamnă că lucrurile trebuie să fie urâte, plecarea nu trebuie să fie violentă, anxioasă.

Problema e că melancolia asta e infecţioasă, într-un fel. Eu cel puţin am simţit-o, în timp ce eram în sala de cinema, un fel de mică depresie amestecată cu anxietate şi muguri de întrebări legate de propria mea viaţă. Dar eu văd asta ca pe un punct pozitiv. Nu prea mă mai interesează filmele care nu mă ating deloc. Care nu mă fac să-mi pun întrebări…

2 thoughts on ““Melancholia” lui Lars von Trier

  1. Am reusit de l–am vazut ieri, mi s-a parut genial, ca mai toate filmele lui, de altfel. Am plecat de la el cu un mare nod in gat, dar nici asta nu e un sentiment nou in ceea ce priveste filmele lui🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s