“Secta egoiştilor” singuratici, de Eric-Emanuel Schmitt


Despre cărţile lui Eric-Emmanuel Schmitt am citit multe texte pe bloguri🙂. Am ştiut că trebuie să-l încerc şi eu, aşa că, atunci când l-am găsit la reduceri, 9,99 lei la Cărtureşti (înainte de deschiderea Anim’Est), am cumpărat imediat “Secta egoiştilor”. Fiind un volum de debut, cred că mai trebuie să mai gust una înainte de a mă edifica. Nu a fost rău, dar nici nu m-a captivat prea tare cartea. Poate pentru că în general îmi plac volumele ceva mai cărnoase şi aici e vorba de un singur personaj, Gaspard Languenhaert, un egoist care duce egocentrismul lui pe culmi dintre cele mai înalte, până acolo încât să se simtă Dumnezeu.

Gaspard e “investigat” ceva secole mai târziu de un narator nenumit, care, până la urmă, nu e un personaj suplimentar, ci o altă faţetă a franco-olandezului, care-i descoperă întâmplător doctrina în bibliotecă, în timp ce lucra la un doctorat cu alte capete aplecate. Aşa cum le spune el, amuzant, studioşilor din Bibliotecă.

Da! Şi eu m-am gândit câteodată, că sunt singurul om real, dar asta e ceva normal, o etapă necesară în descoperirea lumii. Şi, full disclosure, gândurile astea veneau dintr-o mare izolare a mea, un moment în care mă simţeam atât de singură şi de diferită de toţi cei din jurul meu (în liceu, evideeeeent), încât nici nu puteam concepe, atinge, analiza, felul în care ceilalţi puteau gândi sau vedea lucrurile. Aşa că, din experienţa proprie, voi propune teoria că, de fapt, şi Gaspard, şi naratorul, dar şi ceilalţi care cu adevărat s-au lăsat impresionaţi de teoriile lui Languenhaert sufereau de fapt de singurătate şi/sau o lipsă de abilităţi de socializare.

Sursa: Wikimedia Commons

Dar de aici şi până să ajungă să se considere Dumnezeu e un maaare salt. Adică Gaspard avea timp de asemenea teorii pentru că se născuse într-o stare privilegiată, bogat, singur la părinţi, cu silver spoon în gură. Avea tot ce-şi putea dori şi mai era şi extrem de frumos şi de inteligent. Aroganţa e, desigur, consecinţa firească a darurilor primite de Gaspard. Dar asta nu-l face Dumnezeu. Normal. Dacă se năştea într-o familie săracă, mintea nu i-ar mai fi stat la asemenea lucruri, ci la cum să pună mâncare pe masă.

Totuşi, cartea nu e rea, dar e foarte simplă. Există părţi interesante, cum ar fi un antidot pentru egoism: dragostea. Dar aceasta se naşte tot dintr-o formă de egoism: ţiganca de care se îndrăgosteşte Gaspard îl refuză – el, care era obişnuit să aibă pe oricine ar fi voit (şi skillul de a satisface sexual aceeaşi persoană, deşi, desigur, era prea egoist ca să fie un amant bun), este rănit din plin în orgoliu atunci când există cineva care nu-i sucombă farmecelor lui.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s