“Crulic – drumul spre dincolo”. Bobi faţă cu moartea

 Indignare e starea care te cuprinde când vezi filmul ăsta. Pare o poveste atât de exagerată, de parcă e ficţiune şi tema filmului e dusă la extrem. Partea tristă e că e realitate, că asta s-a întâmplat şi personajul principal chiar s-a dezintegrat în nefiinţă, lăsând doar câteva poze şi o valiză cu lucruri de zi cu zi.

Bobi, cel căruia i s-a dedicat filmul, e Crulic, Crulic cel real, care avea familie şi optimism şi care n-a suportat să fie catalogat drept hoţ. Daniel Claudiu Crulic e un caz de ziar, un motiv de demisie (câţi oameni n-am auzit spunând că e tipul ăla din cauza căruia şi-a dat demisia Cioroianu, de parcă la asta se reduce la o viaţă de om).

E copilul care nu şi-a mai putut lua un câine după ce a suferit atât când i-a murit cel din copilărie, e omul care a ţinut greva foamei timp de câteva luni, timp în care a devenit translucid, e tipul care era în Italia atunci când unui judecător polonez i s-a furat portofelul şi care a plătit cu viaţa pentru asta şi nimeni nu l-a ajutat…

Povestea lui Crulic e atât de tristă, încât a trebuit, pur şi simplu, să fie prezentată într-un fel amuzant, colorat şi vesel. Cu vocea duioasă şi autoironică a lui Vlad Ivanov, care prezintă detaşarea lui de dincolo şi cu toate soluţiile de animaţie găsite pentru a crea colajul unei vieţi, care până la urmă a fost normală, dar nu merita – ca nicio viaţă, de altfel – să se încheie astfel.

Şi chiar credeam că, ştiind despre ce e vorba, discutând cu regizoarea Anca Damian şi cu Vlad Ivanov despre film, nu o să mai aibă acelaşi impact asupra mea. Şi totuşi… Totuşi Crulic – drumul spre dincolo chiar te loveşte când nu te aştepţi şi te emoţionează fără drept de apel. Te loveşte în plex. Îţi stă râsul în gât, cum spunea Anca Damian.

Vizual vorbind, n-am mai văzut aşa ceva. E un amestec de poze decupate cu Crulic, pe nişte fundaluri minunate şi simple în acuarelă. O maşină decupată – dricul lui Crulic, care-l aduce înapoi în România – glisează pe două linii de acuarelă, până când se pierd la orizont. Copilul Crulic e atât de inocent şi n-are idee ce-l aşteaptă, încât e un contur în tuş, transparent, care se joacă. Va ajunge transparent şi mai încolo, atunci când va refuza să mănânce.

În Crulic, justiţia chiar e oarbă, pentru că nu are ochi, de fapt niciun fel de faţă. Închisoarea în care Crulic se înfometează beneficiază de o reclamă de parcă ar fi staţiunea all-inclusive cea mai mare din lume (iar textul, din câte am citit, chiar provine din broşura penitenciarului respectiv). Iar celulele, văzute de sus, şi cei câţiva deţinuţi de acolo, sunt o privelişte în acelaşi timp amuzantă şi înfricoşătoare.

Dacă e să fiu şi puţin critică, eu aş fi scos de la sfârşitul filmului ştirile reale din Polonia şi din România, dar şi discursul lui Cioroianu, care defilau pe ecranul unui televizor animat. Cred că reacţiile presei nu contau atât de mult ca reacţiile publicului după film şi povestea care se derulase până atunci nu avea nevoie de ajutorul unor clipuri video live action.

De asemenea, la un film-colaj ca acesta, marea mea temere era că prea multe tehnici de animaţie  va duce la o lipsă de coeziune. Din fericire, nu e cazul, însă câteva elemente de animaţie mi s-au părut în plus, cum ar fi designul poliţiştilor, mai ales zona lor mediană şi cum se vedea când mergeau. Deşi erau ca nişte roboţei care tropăiau, deci probabil ăsta ar fi scopul lor.

De obicei nu fac apeluri de genul ăsta, dar trebuie  să vedeţi acest film. Merită, din toate punctele de vedere, iar povestea trebuie să fie aflată de cât mai mulţi dintre noi. E un punct important în filmul românesc şi mai ales în animaţia românească.

Şi, dacă vreţi să aflaţi mai multe, aici e un interviu cu Vlad Ivanov şi aici unul cu Anca Damian, by yours truly…