Înainte de orice, aş vrea să fac o serie de comparaţii despre cum joacă Jim Caviezel în acest serial: ca Data din Star Trek: The Next Generation, care a uitat cum să fie intrigat de natura umană. Ca un zombie care a învăţat din când în când să articuleze cuvinte, dar nu înţelege ce înseamnă acestea. Ca un extraterestru care vrea să se integreze în lume, dar un om depresiv i-a dat toate lecţiile despre ce înseamnă să fii om. Ca un bărbat căruia i s-a scos zona limbică a creierului, responsabilă pentru emoţii. Ca un tip venit din viitor căruia îi lipsesc corzile vocale şi are un dispozitiv (ce-i drept avansat) de vorbire electronică. Ca un tip posedat de un demon plictisit. Ca un mort supărat că a fost înviat. Ca un tip care şi-a injectat prea mult Botox în pomeţi şi în jurul ochilor, dar era mahmur la timpul injecţiilor şi faţa nu i-a îngheţat în zâmbet. Ca paraplegicul Tio din Breaking Bad, numai că nu e paraplegic (Mint! Tipul care-l joacă pe Tio nu zice nimic dar joacă cu faţa de rupe!). Ca un robot ruginit la încheieturi. Continue reading
Ce dezamăgire (spun eu, încercând să subliniez titlul)! Mă aşteptam la o bijuterie. Şi am avut parte de fool’s gold. Încă de când am văzut numele de pe afiş, nu Steven Spielberg, nici măcar Peter Jackson, ci scenariştii Steven Moffat şi Edgar Wright, am construit acest film în mintea mea ca pe un sfânt Graal al animaţiilor, când mă hotărâsem de mult să-mi las aşteptările acasă atunci când mă duc la cinema. 
(Pop-)culture geek and proud! 