Ce dezamăgire (spun eu, încercând să subliniez titlul)! Mă aşteptam la o bijuterie. Şi am avut parte de fool’s gold. Încă de când am văzut numele de pe afiş, nu Steven Spielberg, nici măcar Peter Jackson, ci scenariştii Steven Moffat şi Edgar Wright, am construit acest film în mintea mea ca pe un sfânt Graal al animaţiilor, când mă hotărâsem de mult să-mi las aşteptările acasă atunci când mă duc la cinema.
Steven Moffat e un time-tripping genious (mini-seria contemporană Sherlock pe care aţi putut-o vedea pe AXN, cele mai bune episoade din Doctor Who, Jekyll, Coupling), iar Edgar Wright e out-of-the-boxing junkie (sitcomul Spaced, filmele Shaun of the Dead, Hot Fuzz, Scott Pilgrim vs the World). Şi cum ceva cam boring şi exclusiv pentru copii a emanat din stilourile lor mă lasă mască. Sau nu. Am o teorie în legatură cu asta, care se cheamă Steven Spielberg şi-a băgat nasul, valabilă pentru altă dezamăgire de anul ăsta, Super 8.
Steven Spielberg, regizând. Peter Jackson în fundal, cu Jamie Bell şi Andy Serkis plini de senzori
Povestea filmului The Adventures of Tintin: The Secret of the Unicorn e simplă: băiatul perfect şi, prin urmare, anost, Tintin, găseşte complet accidental ce să mai investigheze atunci când cumpără din piaţă o machetă de corabie, reproducere după Unicorn, vas legendar care purta un secret (se dovedeşte că purta în cală ceva prozaic şi văzut de un milion de ori, când eu mă aşteptam la o gaură de vierme care ducea în trecut, viitor sau univers paralel).
El miroase un subiect şi, până să se dezmeticească sau să-l asculte cu mai multă atenţie pe câinele lui, Snowy/ Milou, care e mai deştept decât el (also, the cooleste character, chiar dacă e singurul 100% CGI), pierde macheta de corabie într-un jaf şi până la urmă e răpit şi se trezeşte pe un cargobot. Acolo dă de căpitanul captiv Haddock (voce Andy Serkis, care e la a câta interpretare animată? Gollum, King Kong, Planet of the Apes, am uitat ceva?) – captiv şi într-o cabină şi în alcoolism, un personaj care oricum sclipeşte mai mult decât băiatul-minune. Ah, şi Daniel Craig la fel, care e the bad guy.
Animaţia e superbă, asta trebuie să spun neapărat, e tehnica performance capture, folosită şi la Avatar, cu senzori pe actori care le înregistrează orice gest, mimică, etc. Personajele arată simpatic, peisajele sunt detaliate, scenele de acţiune sunt bune, pline de imaginaţie, deşi cam multe pe gustul meu, dar substratul e aproape inexistent şi filmul ăsta nu are suflet. Cum am zis, e doar un film pentru copii.
Dar staţi puţin? nu cumva cei de la Pixar fac de mulţi ani filme sofisticate pentru copii, care au teme care îi ating şi pe adulţi, cu substrat legat de viaţa reală, de dezamăgiri, de pericolele care ne pasc? Deci e fezabil şi nu văd de ce acest film, frumos şi colorat ca un magazin de dulciuri n-ar putea tinde să fie mult mai mult decât e? Din Supernatural am aflat un citat din Robert Browning: Ah, but a man’s reach should exceed his grasp, or what’s a heaven for? (care probabil este cel mai bun titlu pentru aşteptările pe care le am de la orice film, serial sau carte la care mă expun!), iar Spielberg ar face bine să înveţe asta.
Peter Jackson a anunţat că scenariul la sequel e deja scris şi că el îl va regiza. Aceşti doi cineaşti odinioară originali aşteaptă ca studiourile să se vadă cu bani graşi de la acest film pentru a da undă verde unei continuări (Tintin: Raiders of the Young Indiana Jones? Tintin and the Temple of Spielberg? Tintin, Snowy and the Chrystal Skull?). Până atunci, însă, filmul rulează în cinematografele noastre.
Ah, da, şi via Edgar Wright, probabil, îi avem pe minunaţii Simon Pegg şi Nick Frost care le dau voce inspectorilor gemeni stupizi de la Interpol Thomson şi Thompson. Acum nu-mi mai trebuie decât a treia parte a trilogiei plănuită de Wright-Pegg-Frost, începută cu Shaun şi Fuzz.
Menţionez că nu am avut plăcerea să văd benzile desenate ale lui Herge, poate aş fi fost mai blândă dacă sufeream de nostalgie în privinţa lor…
(Pop-)culture geek and proud! 