Italo Calvino – “Cavalerul inexistent”: A fi sau a nu fi


 Am terminat acum câteva săptămâni cartea asta (a doua citită la Chişinău), a fost prima citită de Calvino şi mi-a plăcut, în afară de ultima parte, atât de evident (şi asumat) grăbită, încât m-a cam enervat.

Dar micro-romanul lui Calvino este extrem de amuzant şi, deşi se petrece în Evul Mediu, în timpul lui Carol cel Mare care se lupta cu maurii, multe dintre ideile prezente în volum sunt cât se poate de actuale.

Eroul principal este Cavalerul inexistent din titlu, soldatul ideal Agilulfo, perefct în afara unui mic detaliu: nu există. Armura lui este pur şi simplu goală, susţinută de cine ştie ce putere misterioasă, iar Agilulfo trebuie să-şi justifice constant existenţa.

– Cum e cu putinţă să-ţi faci serviciul dacă nu exişti? (întreabă Carol cel Mare)
– Cu puterea voinţei – zise Agilulfo – şi cu credinţă în sfânta noastră cauză
– Aşa-i, aşa-i, bine spus, aşa-ţi faci datoria. Ei bine, pentru unul care nu există, eşti de ispravă!

Agilulfo este idealul omului din timpurile noastre: organizat, eficient, cumpătat, dar din păcate nu există. Şi nu numai asta, dar oamenii care există sunt frustraţi de perfecţiunea lui, pentru că se simt inferiori, pentru că nu pot concura cu el, îi doare să fie comparaţi cu un ideal. De asemenea, şeful aka Carol cel Mare nu-l suportă pentru că-l poate controla în niciun fel.

Agilulfo Emo Bertrandino al Guildivernilor şi al Celorlalţi din Corebentraz şi Sura, cavaler de Selimpia Citeriore şi Fez era, fără îndoială, un soldat model, însă nimeni nu putea să-l sufere.

Nimeni, în afară de Bradamante, femeia-cavaler, dorită de toţi, care însă îl doreşte doar pe Cavalerul inexistent. Asta pentru că, în ciuda aparenţelor, toate femeile (clişeistic, intenţionat clişeistic) îşi doresc un cavaler fermecător pe un cal alb, idealul de neatins, care nu există, dar pe care ea îl doreşte oricum, în ciuda obstacolelor corporale.

Desigur, mai există şi interpretarea inversă, anti-perfectă: Agilulfo este personificarea unui rău necesar – birocraţia, un lucru malefic şi invizibil, care ne îngreunează viaţa mai ceva ca o armură perfectă. Şi de partea interpretării ăsteia stau eu, deşi cealaltă nu e neapărat exclusă. E vorba de problema formelor fără fond, literalmente, iar personajul care i se opune lui Agilulfo, scutierul Gurdulu, e personificarea fondului fără formă, cel care ar putea fi orice, dar nu e, de fapt, nimic.

Cartea are un umor nebun legat de ideea asta. Bătălia cu maurii sau răzbunarea, sunt lucruri greu, aproape imposibil de atins, tocmai din cauza birocraţiei. Rambaldo, un cavaler aspirant, încearcă să-şi răzbune tatăl, dar i se spune că nu se poate, pentru că puterea are alte dorinţe şi i se oferă alte opţiuni supra-realiste (deja au murit să zicem, doi căpitani ai maurilor şi asta e răzbunarea ta!).

La acest moment al luptei luau parte şi interpreţii, o trupă rapidă, cu arme uşoare, călare pe nişte căluţi, umblând de colo-colo şi prinzând din zbopr insultele pe care le traduceau pe loc în limba destinatarului.
-Kar as-Sus!
-Rahat de vierme!

Cartea, aşa cum e povestită de un narator pe care nu poţi pune bază (nu vreau să includ spoilere aici), e o lectură cât se poate de plăcută şi plină de substrat, o parodie a faptelor de vitejie cavalereşti, dar şi a societăţii actuale. Mai mult, actuală va fi mereu. Atât doar: aşa cum am spus şi mai sus, din ce începe extrem de detaliat, când naratorul se plictiseşte,  apasă pe fast-forward – cu descrieri ce-i drept amuzante – însă ritmul povestirii e destul de ciudat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s