Cele mai bune (şi dragi) din 2011: 15 filme, cărţi, TV


Un regim aproape inuman de muncă şi o vacanţă imediat după, petrecută în minunata Bucovină, lângă Vatra Dornei, acolo unde stickul de internet avea impresia greşită că suntem în Ucraina m-au făcut să n-am timp să închei anul aşa cum trebuie din punct de vedere al blogului. Dar cum n-am intrat încă în pâine în 2012, pot să mai fac acest top al lucrurilor care m-au fericit cel mai tare în anul care tocmai s-a terminat.

Iniţial trebuiau să fie trei liste a câte zece filme/ seriale/ cărţi, dar până la urmă, din cauza întârzierii, am decis să le îmbin într-un top 15. Notă: numărul 3, la saga Cântec de gheaţă şi foc, aşa cum a fost reprezentată în cărţi, dar şi în serial, am trişat, pentru că am îmbinat patru cărţi citite şi un sezon văzut de serial.

1. Parks and Recreation (de Greg Daniels & Mike Schur)

În ciuda unui prim sezon de şase episoade în care scenariştii construiau lumea, nebunul orăşel Pawnee din statul Indiana, şi nu prea le era clar ce vor să facă cu el, Parks and Recreation a devenit o minunăţie şi o ciudăţenie în peisajul de televiziune: îşi extrage umorul nebun nu din cinism şi o viziune întunecată a lumii, ci din bunăvoinţa, optimismul şi idealismul personajelor.

Parks este serialul care mă vindecă de orice prin puterea râsului şi a optimismului. Pot să fiu încărcată oricât de negativ că aceste personaje sigur mă vor face să mă simt bine. Leslie Knope, aşa cum este jucată de luminoasa Amy Poehler, este o adevărată cercetaşă feminină şi o forţă a naturii atunci când îşi pune ceva în minte. Visează să fie preşedinta SUA şi lucrează la primăria oraşului, la departamentul de Parcuri şi Recreaţie. Despre ăsta o să vă mai povestesc, mai pe larg, cu siguranţă.

2. Drive (r: Nicolas Winding Refn)

Drive a fost pentru mine surpriza cinematografică a anului. Voiam să-l văd şi atunci când credeam că este un film despre un cascador şi atât, mai ales pentru distribuţia formată din Carey Mulligan, Bryan Cranston, Ron Perlman sau Christina Hendricks. De Ryan Gosling nu eram încă atât de interesată (nici până în ziua de azi n-am văzut The Notebook). Dar ce am primit în loc a fost un film tensionat, cu un personaj pe care-l descoperi mai mult cu orice vizionare, o doză de the old ultra-violence şi în care orice cadru ales prin sondaj e superb luminat şi organizat.

Am revăzut Drive recent şi mi-a plăcut şi mai mult. Nu ştiu dacă va primi vreo recunoaştere în sezonul de premii, dar în mintea mea e cel mai bun film pe care l-am văzut anul trecut. Cel mai bun!

3. A Song of Ice and Fire (cărţile şi serialul: George R.R. Martin, D.B. Weiss & Dave Benioff)

Asta a fost faza în care am fost prinsă cu cârligul (aka hooked). Cea în care au găsit puii de lup străvechi şi s-a observat că numărul lor e egal cu cel al copiilor Stark. Eram la o vizionare HBO la care au dat primele două episoade şi am ştiut că vreau să mă scufund în Westeros. Văzând episoadele cu zile bune înainte să înceapă şi în SUA, a trebuit să mă apuc şi de cărţi şi aşa am ajuns să citesc mii de pagini, să-l ador pe moşneagul simpatic George R.R. Martin şi să devin poate şi mai geek decât eram înainte.

Citind cărţile mi-am dat seama ce treabă incredibil de grea au avut cei doi scenarişti care le-au adaptat într-un serial HBO. Cu atâtea personaje şi fire narative, din care e aproape imposibil să elimini – atât de bine sunt împletite firele astea – ar fi fost foarte uşor ca toată şandramaua să se prăbuşească. În schimb, Dave Benioff şi D.B. Weiss s-au folosit de mediul vizual pentru a arăta o altă parte a poveştii. Şi le-a ieşit mi-nu-nat. Să vine sezonul al doilea!

4. Bridesmaids (r: Paul Feig)

Acest pseudo-chick-flick m-a atras încă de la trailer, atunci când încă n-o cunoscusem pe Kristen Wiig, actriţă principală şi co-scenaristă, ca pe geniul comic care este. M-a atras pentru că era debutul în lungmetraj al lui Paul Feig (creatorul minunatului serial Freaks and Geeks despre care am scris aci), pentru că era produs de Judd Apatow şi pentru că avea nişte Jon Hamm-ness în el. Am descoperit o poveste autentică despre prietenia (şi duşmănia) dintre femei, plină de acurateţe, delicateţe şi realism, dar şi ceva atât de amuzant încât rişti să ajungi ca într-una din bucăţile filmului, care se petrece într-un magazin de mirese, de la atâta râs.

Spirala descendentă a eroinei Annie a fost ceva cu care m-am identificat foarte mult şi care m-a emoţionat până la lacrimi: senzaţia că nu mai rămâi cu nimic, că orice ai face faci prost, că eşti constant eclipsat de cineva mai şmecher şi tupeist decât tine şi că nu mai poţi ieşi. Emoţionant şi plin de umor.

5. Zbor deasupra unui cuib de cuci (de Ken Kesey)

Nu am văzut încă filmul lui Milos Forman şi bine-mi pare. În ciuda micilor tendinţe de rasism (infirmierii negri), cartea asta e o acuză puternică împotriva sistemului care-i exclude pe cei care nu se adaptează. Spiritele libere, personalităţile prea puternice, care sunt, până la urmă, strivite în moduri perverse. Deşi indianul care serveşte drept narator este relativ unreliable, lectura a fost pentru mine o experienţă minunată.

6. Homeland (de Alex Gansa & Howard Gordon)

Cel mai bun serial nou din toamna lui 2011, despre care n-am apucat să scriu mai pe larg, Homeland se petrece în lumea spionajului şi terorismului, dar e anti-24, ceea ce e de apreciat, mai ales că cei doi creatori au lucrat la serialul cu Kiefer Sutherland. Eroina, Carrie Mathison (o minunată Claire Danes), este agentul anti-Jack Bauer, care se bzează pe creier şi pe analiză şi foarte puţin pe acţiune.

Homeland poate fi citit în nenumărate feluri: o poveste despre paranoia de după 11 septembrie, un studiu de personaje cu traume serioase, care nu-şi pot găsi locul nicăieri, poate doar unul lângă altul, dar şi o analiză mai realistă a unei meserii (spionajul) prezentate până acum ca o explozie de secvenţe de acţiune, când de fapt ea este bazată mai mult pe reflecţie şi pe o muncă redundantă, plictisitoare, care e obicei nu-ţi aduce nicio satisfacţie. Până acum n-o suportam pe Claire Danes. Acum sunt nebună după ea.

7. Sinuciderea fecioarelor (de Jeffrey Eugenides)

Middlesex al lui Eugenides e romanul meu preferat. Abia aştept să mă apuc de Intriga matrimonială. Între timp, anul ăsta am citit în sfârşit cartea lui de debut. Ştiam deja povestea, din filmul Sofiei Coppola văzut de câteva ori bune. Dar, aşa cum se întâmplă des, volumul mi-a plăcut mai mult, mai ales pentru că e mai complex. Spre deosebire de claritatea din Middlesex, în romanul de faţă totul este oarecum confuz, înecat într-o ceaţă, pentru că personajele nu-şi spun povestea lor, ci pe cea a fetelor Lisbon, idealizate până ajung la statutul de zeiţe şi muze. Ameţeala băieţilor adolescenţi n-a fost niciodată descrisă mai minunat.

8. Community (de Dan Harmon)

Ignorat complet de festivităţile de premiere, faţă de Parks and Recreation, care mai primeşte ceva iubire, Community e al doilea meu sitcom preferat. Se reinventează constant – nu există un episod tipic, de la parodii Goodfellas şi Apollo 13, la un război de tip paintball care distruge campusul colegiului comunitar în care se petrece acţiunea. Community are de toate: glume meta, umor nebun şi foarte mult suflet. Pentru că, oricât de conceptual ar fi un episod (animaţie claymation! joc de Dungeons & Dragons, musical combinat cu Invasion of the Body Snatchers şi mai ales episodul cu şapte timelineuri diferite, cel mai bun din 2011), serialul ăsta niciodată nu uită de personajele sale. Şi, din păcate, în SUA a intrat în pauză pe termen nedefinit, în timp ce bleah Whitney încă e difuzat. #Sixseansonsandamovie

9. Melancholia (r: Lars von Trier)

2011 a abundat în poveşti cu final de lume, iar Lars von Trier se foloseşte de o nuntă ca început al sfârşitului şi de o persoană depresivă ca o Casandră pe care, ca de obicei, nu o crede nimeni. Ce faci atunci când ştii că lumea se va termina în curând? Probabil că înveţi să accepţi treptat inevitabilitatea faptului în puţinul timp care ţi-a mai rămas. Iar von Trier găseşte frumosul în extincţie, prin culori, cadre şi întâmplări. Filmul ăsta e o poezie.

10. Drumul (de Cormac McCarthy)

Sfârşitul lumii e foarte 2012 şi probabil o să mai citesc şi anul ăsta poveşti despre Apocalipsă. Dar nu mă aştept să găsesc vreuna mai bună decât Drumul,  o poveste despre supravieţuire şi speranţă în cele mai grele condiţii. Scrisă extrem de simplu, perfect pentru o lume care şi-a pierdut totuşi complexitatea şi complicaţiile, povestea Tatălui şi Fiului care se au doar unul pe celălalt şi încearcă să mai vadă un nou răsărit e tensionată, emoţionantă şi cu adevărat dureroasă. Timpul, comunicarea, obiectele au dispărut. Mai contează doar omul de lângă tine. Şi drumul pe care alegi să-l urmezi.

11. Friday Night Lights (de Jason Katims)

După cinci sezoane, la care a ajuns surprinzător, în ciuda audienţelor scăzute, Friday Night Lights s-a încheiat în 2011. Dar rămâne ca unul dintre cele mai bune seriale din istorie, cel care l-a făcut pe prietenul meu să citească şi să admire fotbalul american (pe care îl detesta). Dar aici intervine geniul serialului despre o echipă de fotbal american a unui liceu din Texas, despre vieţile jucătorului şi antrenorului şi familiei acestuia: nu ai nevoie să ştii ceva despre sportul american pentru a-l iubi. E o dramă despre maturizare şi despre ce înseamnă să ai o echipă care să te susţină. De orice sorginte ar fi ea.

În serialul ăsta e prezentată cea mai minunată căsnicie de la TV, care demonstrează că, pentru a prezenta o poveste de dragoste, nu ai nevoie de tensiune sexuală nerezolvată sau alte tensiuni artificiale. Iar Coach şi Mrs Coach au o poveste de dragoste perfectă. O să-mi fie dor de oamenii din Texas!

12. Marele Gatsby (de F. Scott Fitzgerald)

The Great Gatsby mi-a demonstrat (nu ştiu de ce mă îndoiam) că pot citi la fel de bine în engleză ca în română şi m-a făcut să-mi doresc să-mi echilibrez lecturile contemporane cu cele clasice. (Am citit ulterior vreo 2.500 de pagini de A Storm of Swords & co tot în engleză). O carte despre minunatul şi efemerul Vis American, superficial şi care-ţi scapă printre degete. Abia aştept să văd filmul lui Baz Luhrmann.

13. Once Upon a Time in Anatolia (r: Nuri Bilge Ceylan)

Filmul ăsta, văzut la Anonimul, este o meditaţie lungă pe tema săbăticiei din zonă, dar şi asupra procedurilor poliţiste de urmat în cazul unei crime. E o poveste minunată despre o noapte întunecată (luminată superb), în care realismul sare pe fereastră şi intervin superstiţiile şi fantomele. E o poveste turcă şi una universală, care îmbină glume cu vedete de Hollywood şi meditaţii filozofice.

O mare realizare anul ăsta, în care am văzut mai puţine filme decât aş fi putut, e că l-am descoperit pe Nuri Bilge Ceylan, care face din fiecare cadru o fotografie care spune o poveste.

14. Sherlock (de Steven Moffat)

2011 a fost anul în care l-am descoperit pe scenaristul Steven Moffat ca pe un geniu al televiziunii şi probabil stăpânul absolut al poveştilor care implică orice fel de călătorie în timp. Mostre: episoadele lui Doctor Who, Coupling, Jekyll şi deloc pe ultimul loc miniseria Sherlock, care efectiv i-a tras un şut în fund lui Guy Ritchie cu Sherlock Holmes-urile lui (oricât Robert Downey Jr. ar avea în ele).

În loc de o updatare a eroului care rămîne în epoca lui dar este mai contemporan, aici avem un Sherlock jucat de minunatul Benedict Cumberbatch (watch out for this guy), care-l joacă pe faimosul detectiv ca pe un sociopat a cărui unică grijă este să rezolve un mister şi să nu apuce să se plictisească. În loc de scrisori, Holmes trimite SMS-uri, în loc de a-şi publica articolele, scrie pe blog şi totuşi funcţionează de minune. Iar hobbitul Martin Freeman face un Watson dependent de adrenalină şi de acţiune, un Watson rănit sufleteşte în Afganistan, mult mai interesant decât orice ar face Jude Law. Nu-i de mirare că o şesime din UK s-a uitat la noul episod din noul sezon Sherlock. It rocks!

15. Animal pe moarte (de Philip Roth)

Complet întâmplător, singurele două cărţi pe care le-am citit de Roth îl au amândouă pe profesorul David Kepesh în prim-plan. Cealaltă e Sânul. Cartea am primit-o de ziua mea de la o bună prietenă şi am citit-o pe nerăsuflate, ca apoi să aflu că a fost ecranizată în Elegy cu Ben Kingsley şi Penelope Cruz. E o carte despre pofta carnală ca expresie a fricii de moarte, un fel de leac, de antidot pentru bătrâneţe.

7 thoughts on “Cele mai bune (şi dragi) din 2011: 15 filme, cărţi, TV

  1. Oana says:

    sunt bucuroasă că l-am descoperit pe Ryan Gosling și filmele sale, așa cum sunt bucuroasă că te-am descoperit și pe tine…

  2. msr says:

    Un top original si interesant.
    Doua observatii, totusi:
    Zbor deasupra unui cuib de cuci – filmul, merita vazut chiar daca ai citit cartea !
    Nu as pune serialul Sherlock in opozitie cu filmele lui Guy Ritchie, abordarile sunt diferite, dar ambele realizari sunt excelente (foarte interesant cum personajul lui Conan Doyle este revalorizat simultan la TV si in cinema).

    • trifoi says:

      Da, pai vreau neaparat sa vad filmul, dar am observat ca mi-e mai bine daca vad adaptarea la ceva timp dupa ce am citit cartea. Cat despre Sherlock, primul film a fost OK, al doilea nu mi-a placut, mi s-a parut ca i-a lipsit substanta. Iar Moriarty-ul din serial e mult mai interesant. Nu mai zic de Watson, care e mult mai interesant. In film mi se pare plictisitor. Dar! Mi-a venit ideea de o comparatie, in curand, dupa ce le revad pe toate, pentru a le avea cat mai proaspete…

  3. Imi plac foarte mult topurile tale personale si atat de … pline de substanta. Sunt complet in asentimentul tau in ceea ce priveste primele pozitii din top.
    Legat de ” Community” recent am inceput si eu sa il vizionez, asa ca inca nu ma pot pronunta in favoarea lui. Am citit totusi pe undeva ca nu e anulat si ca va aparea in grila NBC, dar prin toamna. Eu la seriale as mai adauga si “Mad Men” si la carti “Fata cu picioare de sticla” si “Singuratatea numerelor prime” – cele mai bune carti ale anului 2011 pentru mine.

    • trifoi says:

      @Simona, Mad Men are un loc garantat in lista cu cele mai bune. Din pacate, nici macar un episod nou nu a fost difuzat anul asta! Cat despre carti, promit sa le citesc in curand!

  4. oana says:

    Ruxandra, ce zici de un top al filmelor asiatice din 2011!ma intereseaza acest subiect! sunt un mare fan KIM Ki DUK si al altor regizori coreeni!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s