Seriale noi: Cronică “Homeland”. Cel mai bun serial nou

 Homeland tocmai a câştigat, complet meritat, două Globuri de Aur, pentru rolul lui Claire Danes şi pentru Cel mai bun serial dramatic. Celălalt actor principal, din păcate, Damian Lewis, nu şi-a câştigat statueta care trebuia să fie a lui. Dar ne mulţumim cu ce avem, măcar nu a luat American Horror Story premiul pentru dramă.

Ştiu, ştiu, am tot scris de rău despre seriale până acum şi există un motiv justificat: recolta de anul ăsta e al naibii de proastă, faţă de anii trecuţi când mai găseai câte ceva în marile reţele – NBC, CBS, ABC şi Fox. Acum… not so much. Dar, din fericire, vestea bună vine din partea unui canal cablu premium şi se cheamă Homeland, o adaptare după un serial israelian, stabilit în SUA, la 10 ani după 11 septembrie. L-aş putea numi un văr distant al lui Rubicon, my dearly departed show. Şi iată, un review la Homeland, cel mai bun nou show din toamna trecută.

Premisă: Carrie (Claire Danes) este o agentă CIA care, în timpul unei vizite în Irak, află de la o sursă că cel mai periculos terorist din lume, Abu Nazir, a reuşit să recruteze/ convertească un american. Câteva luni mai târziu, o echipă de intervenţie a CIA chiar găseşte un soldat (Damian Lewis), care dispăruse în misiune în urmă cu opt ani. Toată lumea îl consideră un erou, doar Carrie îl bănuieşte, pe baza unei informaţii pe care nu o crede nimeni.

Urmează un joc de-a şoarecele şi pisica. Care nu durează prea mult. Pentru că Homeland nu este un serial oarecare, stagnant, formulaic. E unul dispus să rişte, destul de mult, şi de cele mai multe ori riscul îi prieşte prea bine.

Analiză: Tensiunea construită de producători (de la 24, deşi serialul ăsta e mai răbdător, mai lipsit de adrenalină şi cu mai multe nuanţe decât Aventurile lui Jack Bauer la CTU) e extrem de eficientă. În primele episoade nu e niciodată clar 100% dacă omul e trădător sau nu, orice gest de-al său putând fi citit în ambele direcţii.

Am început acest post în urmă cu câteva luni (în octombrie chiar), la puţin timp după premiera lui, dar e un serial atât de fain din toate punctele de vedere încât am avut trac la scris – de parcă n-aş fi putut să-i surprind cum trebuie minunăţia.

Trebuie să spun că înainte de Homeland nu îmi plăcea mai deloc de Claire Danes, dar e clar că n-o văzusem în rolul potrivit. Carrie Mathison, aşa cum e interpretată de ea, e o tipă hiperactivă, obsesivă, fără viaţă personală şi cu o problemă mintală nedefinită (la început), care se bazează pe instinct şi merge până în pânzele albe pentru a descoperi adevărul. Asta e ea, un om fracturat, cu goluri care merg adânc şi e imposibil să nu ne placă, chiar dacă e dispusă să încalce legea, drepturile constituţionale, pentru a obţine informaţii. Aşa începe serialul, cu ea care instalează ilegal camere de supraveghere  în casa lui Nick Brody, prizonierul de război şi îl urmăreşte non-stop, încât ajunge să-i cunoască toate tabieturile şi preferinţele.

Singurul care o acoperă, până la urmă, e minunatul mentor Saul (Mandy Patinkin din Chicago Hope, Criminal Minds şi filme ca Smoke), care sper să nu iasă dubios din serial având în vedere că actorul se plictiseşte repede de roluri şi cere să fie eliberat. Dar materialul pe care îl joacă aici e atât de puternic încât cred că suntem ooo-chei.

Cât despre Nick Brody, omul e un cifru. Se controlează atât de bine (şi, în consecinţăm, are tendinţa să explodeze când se acumulează prea multe frustrări), iar momentele ciudate prin care trece pot fi explicate uşor prin Sindromul Stresului Post-Traumatic, după atâtţia ani de captivitate. Se întoarce la soţie, Jessica (superba Morena Baccarin, the queen of geeks din Firefly şi V), şi la cei doi copii, care abia îl mai ţin minte. Iar Jessica, deşi l-a aşteptat atâţia ani fără să se recăsătorească, s-a consolat în braţele celui mai bun prieten al lui Nick.  Copiii nu o respectă, la un moment dat ajunge acasă iar adolescenta Dana are bine-mersi un bong.

Nick Brody este cuprins de traumă, în ciuda încercărilor sale de a se reintegra în familie, în timp ce fiica se reapropie de el şi o respinge pe mamă pentru ceva ce cu greu se poate numi infidelitate.

M-a enervat să văd păreri în România că Homeland e ca The Hurt Locker, tratarea unui subiect care-i interesează doar pe americani, adică o lume la 10 ani după 11 septembrie. Dar, la fel ca în cazul filmului premiat cu Oscar menţionat mai sus, e despre mult mai mult de atât pentru cei cărora nu le e lene să gândească şi să vadă substratul. Cum The Hurt Locker era de fapt despre orice fel de război şi violenţă şi cum îi afectează pe oameni, Homeland e o poveste despre paranoia şi o cântărire a necesităţii pentru drepturi constituţionale faţă de necesitatea siguranţei. Ceva ce ar fi trebuit să fie şi Person of Interest: la ce sunt dispuşi oamenii să renunţe pentru a scăpa de ideea de terorism? Şi, mai mult, e despre oamenii fracturaţi şi distruşi de evenimentele prin care au trecut. Nu e încă vorba de vindecare, dar e şi asta pe masă, într-un anumit fel.

De cele mai multe ori, însă, e vorba de pornirea într-o direcţie autodistructivă, unde nu mai poţi vira pentru a întoarce. Iar câteodată, trauma e prea puternică pentru a fi reparată.

Cum zice Carrie, minunata Carrie, I missed something on 9/11. Şi lumea ei nu va mai fi niciodată la fel.

Cronică Allen Gregory (decedat)
Cronică New Girl
Cronică Grimm
Cronică Man Up! (decedat)
Cronică American Horror Story  
Cronică Person of Interest
Cronică A Gifted Man
Cronică Revenge
Cronică Prime Suspect (decedat)
Cronică Whitney
Cronică Last Man Standing
Cronică Charlie’s Angels (decedat)
Cronică 2 Broke Girls
Cronică Unforgettable
Cronica Ringer
Cronica The Playboy Club (decedat)
Cronica Up All Night
Cronica Secret Circle
Cronică Free Agents (decedat)