Seriale noi: “Touch”. Kiefer Sutherland nu mai e Jack Bauer

Pentru serialul ăsta am făcut o medie la numărul de trifoi: una pentru episodul pilot (4 trifoi) şi cealaltă (2 trifoi) pentru celelalte trei episoade. Aş prefera să văd un episod-pilot care nu străluceşte, dar are şanse să se recalibreze, decât să văd unul care să-mi placă (deşi m-am simţit manipulată emoţional cu neruşinare, tot m-am emoţionat) şi apoi farmecul să piară cu desăvârşire.

Are un mesaj optimist la limita (trecută în episoadele 2-3) siroposului şi o temă care ar putea fi fabuloasă – emoţionantă, inteligentă, actuală – dacă ar fi tratată cum trebuie. Dar nu este. E tratată ca un sirop diabetic aruncat peste un tort de ciocolată deja dulce, fără nimic care să echilibreze gustul. Iar finalurile fericite din fiecare episod devin atât de previzibile, încât nu există niciun fel de tensiune dramatică.

Dar întâi… E important să menţionez că Touch vine de la Tim Kring, creatorul faimosului Heroes, o călătorie care a început bine dar s-a terminat într-un morman de cenuşă, aşa cum m-am plâns deja. Şi vreau să menţionez similarităţile – pornind de la imaginea unui corp ceresc în title-card, după cum se poate vedea. Temele comune ar fi predestinarea şi solidaritatea, sau ideea de a te face util societăţii, ceea ce nu e rău. Abordarea e complet greşită.

Dacă în Heroes aveam parte de voice-overuri pompoase despre următorul pas în evoluţie rostite de Mohinder Suresh (îl urăsc numai când mă gândesc la el), aici, în fiecare episod, avem parte de voice-overuri pompoase despre cum suntem toţi uniţi în lume, la-la-la, de la un copil de vreo 10 ani, Jake Bohm, care nu vorbeşte şi care vede tipare şi cifre peste tot în lume. El, copilul, este următorul pas al evoluţiei şi vrea ca toţi probabil să ne luăam de mâini şi să facem un lanţ care să înconjoare tot Pământul la Ecuator, or something.

Tatăl lui Jake este Jack Bauer… ăăă, Martin Bohm, un fost jurnalist care în primul episod pare să aibă un job la securitate la aeroport şi în următoarele episoade acest job nu mai este menţionat, iar omul are prea mult timp liber. Mama lui Jake a murit într-unul dintre turnurile gemene, la 11 septembrie. Martin nu prea ştie cum să comunice cu Jake şi, pentru că puştiul tot fuge din preajma lui pentru a se urca într-un turn de comunicaţii, intră în scenă asistenţa socială, care îl ia pe Jake pentru o evaluare.

Asistenta socială e Clea (actriţa cu numele minunat Gugu Mbatha Raw – Doctor Who, Undercovers), un personaj care nu prea are ce face şi care devine enervant pentru că tot timpul se îndoieşte de Martin şi misiunea lui de a-şi ajuta fiul. Serios, fata asta nu primeşte nimic de jucat şi personajul suferă de redundanţă. Deşi vede că Jake are anumite abilităţi, le ignoră convenabil în următorul episod, când trebuie să fie convinsă din nou. Meh.

Măcar Martin înţelege rapid ce se întâmplă şi, atunci când fiul îi dă câte un număr, aleargă întotdeauna să rezolve rana universului (pe bune, aşa îi zic ei, dar ajungem şi acolo) şi se agaţă de orice indiciu care are legătură cu numele comunicate.

Şi ultimul personaj recurent este un doctor, deşi nu ştim prea bine în ce domeniu – ar putea fi orice, de la matematică la psihologie, antropologie, whatever – jucat de Danny Glover, care e acolo ca să spună lucruri misterioase, un old fart care dă sentinţe şi ascunde lucruri, desigur, căci ce rost ar mai avea dacă ar dezvălui vreo informaţie folositoare. El este cel care rosteşte lucruri dubioase ca: Fiul tău vede rănile din Univers şi vrea să le repare, durere cosmică, yadda-yadda.

Practic atunci când Jake îi dă lui Martin un număr, acel număr are reverberaţii în toată lumea. E o teorie stil Paulo Coelho, despre un fir roşu care leagă gleznele unor oameni de pe planetă care nu se cunosc şi, dacă tragi de fir, aceştia se apropie şi se influenţează. Avem un pompier care are legătură cu familia Bohm, care câştigă la loterie, un tip care şi-a pierdut telefonul, vreo câţiva oameni care i-l găsesc în lumea întreagă, un băiat din Irak care se angajează să provoace un atentat sinucigaş (care vrea să fie de fapt un stand-up comedian stil Chris Rock).

Dacă în episodul pilot piesele se îmbină cum trebuie şi povestea reuşeşte să te emoţioneze, asta se întâmplă doar pentru că scenariul a avut mai mult timp să dospească. Pentru că, tot ce merge aici, eşuează lamentabil în următoarele capitole, acolo unde oamenii din lumea întreagă nu se leagă atât de bine, iar siropoşenia e atât de pronunţată, încât greaţa e singurul efect asupra privitorului.

Şi faptul că orice poveste se termină cu bine sporeşte elementul de previzibil, dar mai ales faptul că, la un moment dat, firul roşu care le leagă gleznele oamenilor devine atât de vizibil. Dacă un personaj vorbeşte de fiica lui şi o femeie spune că are probleme cu tatăl ei, nu ai nevoie de Danny Glover ca să-ţi dai seama că sunt înrudiţi, dar îţi dai seama şi unde şi cum se vor întâlni.

De asemenea, telefonul care face înconjurul lumii devine magic, adică îi binedispune pe toţi. Iar fetele astea, din poză, care sunt prostituate, de altfel, cu inimă de aur, tot apar, pentru a da telefonul mai departe.

Genericul e pretty, dar îmi aduce aminte de Life in a Day documentarul făcut din clipuri YouTube în care nu era nevoie să spui repetat că lumea e legată pentru a simţi asta.

După mine, Touch îşi ratează misiunea, una bună de altfel. Eu cred că lumea trebuie şi poate să fie unită prin tehnologie. De asta există telefoanele, internetul, etc. Dar ideea asta de solidaritate e atât de puternică, încât nu are nevoie de scheme complicate şi chestii siropoase pentru a fi tratată. Şi realitatea e că nu toţi putem fi fericiţi, chiar dacă există un fir roşu care trage de noi. Şi chiar dacă, aşa cum ne spune copilul, furnicile se agaţă una de alta şi află că pot pluti împreună, în caz de inundaţie. 

În schimb, Kiefer Sutherland are parte de o interpretare sensibilă, caldă, chiar dacă din când în când mă mai aştept să tortureze pe cineva, sau să spună Call CTU! Aş vrea doar să aibă parte de o partitură mai bună.