Show-ul ăsta era pe lista serialelor pe care abia le aşteptam în urmă cu câteva luni şi e destul de dement încât să mă uit în continuare la el. Nu e încă foarte amuzant, dar ar putea să devină o şi mai mare demenţă decât e acum. Conceptul e de odd couple, două personaje atât de diferite, încât între ele sar scântei.
June (Dreama Walker) se mută la New York pentru un job în finanţe, pe care-l pierde din prima zi din cauza nemerniciilor financiare ale companiei. Pentru că pierde apartamentul de firmă, trebuie să-şi găsească o nouă casă, cu un coleg de cameră. Căutările – care trec printr-o dansatoare la bară – o duc la The Bitch din titlu (cenzurat din cauza unor grupuri enervante de americani care se simt ofensaţi de orice), Chloe (Krysten Ritter, extrem de simpatică, din Breaking Bad şi Veronica Mars).
Chloe are o schemă mai ceva decât rechinii de pe Wall Street: se preface că e colega de cameră ideală până când primeşte chiria pe două luni şi apoi face orice pentru a le da afară pe fete, luând-o de la început. În cazul lui June, Chloe aranjează astfel încât colega ei s-o prindă acasă, în timp ce face sex cu logodnicul ei. Dacă logodnicul e abandonat, e pentru că era oricum infidel în serie, iar June e convinsă de Chloe că schema a fost un gest de ajutor.
Don’t Trust the B**** In Apartment 23 e o demenţă. Chloe e un personaj complet exagerat, dar cu multe straturi. E aproape sociopată, amorală, e leneşă, suferă de deficit de atenţie şi nu-i pasă mai de nimic. June e organizată, ambiţioasă, muncitoare. Amuzant nu e ca June s-o facă pe Chloe mai rezonabilă, ci ca June să devină mai ţicnită.
Însă partea mea preferată a serialului e James van der Beek, un personaj exagerat, bine-dotat, interpretat de James van der Beek însuşi, din Dawson’s Creek. Iniţial, vedeta ratată care e apropiată de Chloe trebuia să fie Lance Bass de la N*Sync. Dar the Beek from the Creek îmi place mult mai mult pentru că serialul în care s-a lansat el (şi Joshua Jackson, şi Michelle Williams, şi bleh Katie Holmes) a fost unul dintre primele care mi-au plăcut. Iar van der Beek se autoironizează perfect aici (îmi place mai mult decât Matt LeBlanc în rolul lui Matt LeBlanc din Episodes), de la agăţarea femeilor cu piesa de pe genericul Dawson’s Creek, la încercarea de a preda un curs de actorie pentru că-l invidiază pe James Franco. Sigur, personajul parcă e separat tot timpul de restul distribuţiei, dar am văzut deja destule seriale, mai ales sitcomuri, ca să ştiu că astea sunt lucruri care pot fi calibrate cu uşurinţă în timp.
Restul personajelor sunt cam de carton. În primul episod există un vecin care se masturbează la fereastra apartamentului 23 din titlu, dar sper să dispară. Apoi mai e o vecină de bloc obsedată de Chloe, care pendulează de la ură la invidie, la dragoste.
Marea hibă a lui Don’t trust the B**** e lipsa glumelor constante. Situaţiile sunt amuzante, însă trebuie să fie punctate şi prin replici şi rulate mai rapid. Dacă e să fac o comparaţie cu 2 Broke Girls, la care nu m-am mai uitat, dar am înţeles că nu s-a schimbat prea mult, aş zice că The Bitch merge mai bine. Măcar e mai dement, arată mai contemporan şi merge în nişte locuri întunecate (Chloe devine asistent maternal pentru ca acea fată să-i fie asistent personal, se sugerează puternic că aceeaşi Chloe ar fi uitat să-i dea unui bătrân insulina, ceea ce a dus la decesul lui). E o comedie înţepătoare, cinică, dar Chloe e atât de interesantă, încât merită să rămân cu ea.
Aş mai vrea doar să-l iau deoparte pe van der Beek, cu povestea lui din episodul 3. El anunţă fericit că a semnat pentru un film fără să citească scenariul, doar pentru că juca Kiernan Shipka în el, pe care o descrie ca un Daniel Day-Lewis mic şi blond. În caz că nu o cunoaşteţi încă, e vorba de Sally Draper din Mad Men, super-actriţă la vreo 13 ani. Iar subiectul filmului e Freaky Friday, dar cu schimb de corpuri între tată şi fiică. Awesome.
(Pop-)culture geek and proud! 