Seriale cărora le dau papucii: Dexter, True Blood, Californication şi altele

Cu toate unicorn farts, Supernatural a devenit oribil

Scriam într-un post anterior despre serialele pe care o să le văd vara asta şi despre cele noi pe care le-am păstrat în programul de vizionare. Acum e timpul să mă hotărăsc de ce anume  o să scap. Out with the old, in with the new. Trebuie să menţionez că serialele astea nu m-au supărat recent, ci au o istorie veche de cel puţin doi ani (în majoritatea cazurilor) de a mă aliena.

Am aşteptat răbdătoare să văd dacă, nu cumva, îşi revin, dar din păcate nu e cazul. Odinioară, înainte să văd multe din lucrurile minunate pe care le-am văzut, eram mai puţin critică, dar acum standardul a crescut clar. Multe dintre cele din listă erau chiar preferatele mele. Dar acum, ori au îmbătrânit, ori au luat măsuri care promiteau revoluţie şi apoi au dat înapoi. Până de curând, şi House M.D. era pe această listă (de altfel, am renunţat acum vreo 25-26 de episoade), dar cum şi-a dat duhul între timp, nu-l mai menţionez mai jos.

Şi, cum până acum aveam, la fel ca la cărţi, o obsesie compulsivă în a termina orice încep, ei bine, m-am săturat! Iată-le! *Atenţie, uşoare spoilere vechi de cel puţin şase luni până la vreun an!*

Dexter

Nici măcar n-am mai ajuns la izul unei relaţii incestuoase între singurele două personaje conturate vreodată în Dexter, cel titular şi Deb (Jennifer Carpenter), pe care o ador. Nu, a fost de ajuns ca sezonul al şaselea să conţină cel mai previzibil twist din istoria televiziunii, evident de dinainte de jumătatea sezonului şi tratat ca o revelaţie earth-shattering. E posibil să mă mai păcălească un episod, datorită recrutării lui Yvonne Strahovski din Chuck, care e uimitoare. Dar atât. Finalul de sezon 6 nu l-am văzut nici până azi.

Californication

Am încercat să-i mai dau o şansă lui Hank Moody, dar n-am reuşit. Iar din personajul lui Duchovny n-a mai rămas nimic de preţuit sau măcar de râs. Mare păcat.

Grey’s Anatomy

Din cel mai recent sezon am văzut vreo 3-4 episoade care m-au plictisit atât de mult, încât nu ştiu dacă voi mai apuca vreodată restul. Şi, din câte am auzit, mai multă moarte, mai multă distrugere pentru ultimele episoade, încât zău că nu-mi vine să mă reapuc. Adio MerDer, I used to love you guys.

Glee

Tremur amintindu-mi ce am scris despre Glee acum vreo doi ani. Că e vesel, voios, exuberant. Eh, nu mai e deloc valabil. Adevărul e că serialul ăsta, după primul sezon, a devenit o umbră a sa. Personajele au devenit cât se poate de incoerente, schimbându-şi personalitatea de la o săptămână la alta, iar numerele muzicale nu m-au mai atins cu nimic. Mare păcat!

The Killing

Pe bune că să urmăreşti The Killing are darul de a te băga la nebuni. După un prim episod bine-dozat şi extrem de chipeş, această adaptare după danezul Forbrydelsen a dat-o în bară rău, cu puzderie de piste false, suspecţi eliberaţi de vină, inconsistenţe şi coincidenţe penibile. La sfârşitul primului sezon, toată lumea i-a sărit în cap creatoarei Veena Sud, pentru că nu s-a aflat criminalul. Ea a răspuns cu cel mai studiat discurs explicând cât de special este produsul ei.

Acum, la finalul celui de-al doilea sezon, The Killing s-a dovedit a fi un exerciţiu gol de stil, într-adevăr regizat episodic de nume ca Agnieszka Holland. Iar dezvăluirea criminalului a fost atât de penibilă şi plin de găuri, încât implauzibil e un eufemism. Mare păcat de interpretarea suedezului Joel Kinnaman, care a fost o revelaţie în rolul detectivului homeboy Holder.

The Mentalist

La serialul ăsta nu mă aşteptasem niciodată mai mult decât la un procedural relativ relaxant, în care mai juca câte un Malcolm McDowell (Alex! Portocala mecanică), dar în rest îşi urma formula şi atât. Erau interesante episoadele cu Red John, ceva peste medie. Şi apoi m-a uimit! Mi-a câştigat respectul! La sfârşitul sezonului 3 a apărut în sfârşit Red John, într-o discuţie tensionată. Mai era jucat şi de Bradley Whitford, din The West Wing, a guy j’adore! Şi l-au omorât. Another ballsy move, mi-am spus.

Dar iată că a venit sezonul al patrulea, care, încă din primul episod, a făcut tot ce a putut ca să schimbe complet deznodământul. Şi au dat înapoi. Atunci m-am dezgustat şi am urat serialului: La revedere. Îmi câştigaseră respectul, dar l-au pierdut de la următorul episod.

Family Guy

Glume complet aleatorii. Acelaşi lucru se petrece, în linii mari/ schelet, în fiecare episod. I’m done. Nici măcar nu mai e amuzant.

Supernatural

Show-ul ăsta îşi va începe în toamnă al optulea sezon. N-a mai fost bun de pe la jumătatea lui cinci. Dar cu adevărat rău a început să fie de la jumătatea lui şase, atunci când tot felul de lucruri interesante de explorat au fost abandonate, personajele secundare pe care le iubeam cu toţii au fost ucise, iar cei doi băieţi au rămas fără prieteni pe lume. Umorul a părăsit scena, timp în care atmosfera a devenit din ce în ce mai apăsătoare.

Un pas complet greşit făcut de scenarişti în personajul lui Dean a făcut serialul de neurmărit pentru mine. Adio Impala, adio Sam, adio Dean! Get some better writers!

True Blood

Ah, nu plânge Jessica! (vei deveni all bloody pe faţă) Doar pentru că nu mai eşti personajul meu preferat, nu înseamnă că nu-mi aduc aminte de vremurile bune. Dacă te face să te simţi mai bine, nu-mi mai place absolut niciun personaj din True Blood.

Cine e vinovat? Poate aglomerarea de poveşti, astfel încât nu mai are nimeni parte de una bine-construită, coerentă şi relevantă. Poate obsesia de autodepăşire în ceea ce priveşte şocurile sexuale şau violente sau un amestec dintre cele două. Sau faptul că nu te mai poţi ataşa de niciun personaj?