Divine Intervention. Palestina-Israel. Elia Suleiman


Foarte rar mi se întâmplă să văd un film despre care nu ştiu nimic, n-am citit nimic, despre un regizor despre care n-am citit nimic. Ei bine, poate aşa îndrăgosteala mea e mai puternică şi mai intensă. Primele cadre pe care le-am vazut, intre filmari, la Les Films de Cannes a Bucarest, ale unui Nazaret (da! acela!) absurd, ars de soare, m-au cucerit. Au fost ca nişte prime ocheade pe care le arunci unui bărbat.

Când am plecat după ce am vazut 40 de minute din Divine Intervention, chiar pentru a îi lua interviu lui Elia Suleiman, mi-a spus: You missed the best part! 

Aşa că a trebuit să mă duc să văd tot, după aceea. Acum am văzut filmul de 2 ori şi jumătate şi l-am înţeles mai bine şi sigur îl voi mai vedea  pe viitor.

Divine Intervention e un film absurd despre absurditatea conflictului israeliano-palestinian, tratat cu un umor foarte sec, aproape uscat. Începe în Nazaret cu nişte copii care îl înjunghie pe Moş Crăciun şi se continuă cu şicanele vecinilor dintr-un cartier al orăşelului, patru case, de fapt, care sunt filmate dintr-atâtea unghiuri, încât Suleiman creeaza iluzia unui spaţiu mult mai mare. Poate a două state?

Nu par a fi atât de belicoşi. Un bătrânel cu burtă distruge în mod repetat o porţiune de drum (şi apoi măsoară groapa!). Un individ aruncă sacii cu gunoi în grădina pe care vecinele se chinuie s-o cureţe de ceva timp. Şi asta se întâmplă în fiecare dimineaţă. Însă abia după ce eroul (interpretat de un Suleiman extrem de expresiv) mănâncă tacticos o caisă şi aruncă sâmburele pe geamul maşinii, it all goes to hell. Mai exact, sâmburele loveşte un tanc, care explodează.

Mai mult, dacă te uiţi la primele 40 de minute din film, nu înţelegi de ce în sinopsis se scrie că este o poveste de dragoste despre un palestinian şi o femeie din Israel care se întâlnesc în zona neutră. Mai mult, totuşi, nu vreau să zic. E prea minunat ca să stric eu totul cu clipuri video de pe YouTube sau să dau prea multe detalii.

Daca tragem linia, Divine Intervention  şi Elia Suleiman vorbesc despre două ţări care se tachinează reciproc cu maliţiozitate, care dau vina una pe cealaltă pentru situaţia în care se află şi care fac în continuare aceleaşi lucruri şi aşteaptă rezultate diferite (definiţia nebuniei, nu?)

M-am amuzat cu perspectiva asta despre război. Are o subtilitate pe care filmele concrete pe tema asta au pierdut-o. Şi originalitate, în acelaşi timp. Asta după ce am vorbit cu nişte cineaşti israelieni la Comedy Cluj care îmi povesteau că s-au săturat de filme de război. Promit să revin cu un portret al lui Elia Suleiman aşa cum l-am cunoscut eu! La interviuri, la petreceri, la conferinţă de presă şi la masterclass. Niciodată nu s-a repetat.

PS: Puteţi să vă duceţi la 7 zile în Havana, şi să vedeţi o bucată regizată de el. Merită, în cinema!

“I’m crazy because I love you!”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s