Când mă gândesc la The Newsroom, (aproape) noul serial al lui Aaron Sorkin, îmi vine în minte culmea demenţei din Being John Malkovich , adică secvenţa din restaurant când *spoiler alert* (deşi, dacă nu l-aţi văzut, e vina voastră) John Malkovich însuşi intră în portalul care duce spre mintea lui şi dă numai de John Malkovichi care nu ştiu decât să spună Malkovich! Malkovich! din nou şi din nou, pe diverse intonaţii şi cu timbre uşor schimbate. Să revedem un pic imaginile.
Eh, exact aşa e şi cu The Newsroom. E ca şi cum Aaron Sorkin ar fi intrat într-un portal care dă spre mintea lui, s-ar fi târât în coate şi genunchi până la ieşirea într-un studiou de ştiri şi ar fi dat de nenumăraţi Sorkini. Unii poartă fuste şi ruj şi se împiedică frecvent, alţii poartă panataloni de băieţel matur şi prezintă ştirile şi ţin discursuri din care nu mai auzi nimic. Doar Sorkin! Sorkin! Unele din Sorkin-urile astea sunt urlate, altele mârâite, altele piţigăiate şi unele sunt spuse sub influenţa marijuanei.
Dar să dăm puţin înapoi, pentru a face nişte precizări legate de relaţia mea cu Aaron Sorkin. În general îl ador. A Few Good Men/Bărbaţi de onoare apoi An American President cu Annette Bening şi Michael Douglas, care a reprezentat schela pe care el a construit unul dintre cele mai bune seriale ever, The West Wing, o combinaţie din idealismul şi romantismul lui legat de cei care conduc lumea. Stilul lui, cu vorbit rapid şi walk-and-talkuri a fost extrem de influent. Ca să nu mai zic de The Social Network , poate vârful carierei lui şi Moneyball, din ultimii doi ani.
Plus, părea să aibă un simţ al autoironiei în apariţia lui din 30 Rock de acum câţiva ani.
Atunci când, din cauza declinului televiziunii, concura pentru postul de scenarist al unui reality-show cu a noastră Liz Lemon (Tina Fey). Good humour, y’all!
Din păcate, e obsesivo-compulsiv şi ţine să scrie mai toate scenariile serialelor la care lucrează, ceea ce duce la o epuizare clară. Vârful The West Wing a fost finalul sezonului secund, Two Cathedrals, emoţionant, puternic, înălţător chiar, iar apoi serialul a intrat în declin. Primul lui serial (şi prima încercare de a scrie despre TV), Sports Night, a fost o creaţie simpatică, dar inegală, care mergea la limita pompoşeniei, în timp ce Studio 60 on the Sunset Strip, tot despre televiziune, nu a funcţionat niciodată.
Ajungem îndată şi la The Newsroom, dar am vrut doar să demonstrez că îl iubesc pe Sorkin, însă are nevoie de un regizor bun (Fincher, Rob Reiner), care să-l ţină în frâu. Dar realitatea e că are tendinţa de a se repeta (şi ăsta e ultimul clip, promit) chiar la replici concrete şi poveşti. Aparent, clipul nu poate fi embedat, dar dacă daţi click puteţi vedea un montaj tare fain cu Sorkinisme (Sorkin! Sorkin!)
The Newsroom/Redacţia este povestea unui jurnal de ştiri de la ora 20.00 care are misiunea de a civiliza! Ia te uită. Misiunea de a civiliza. Adica Sorkin ne spune din start că suntem proşti şi necivilizaţi. Speak truth to stupid! Eroul, Will MacAvoy, trebuie să fie acel Don Quijote care se luptă cu morile de vânt din tărtăcuţele goale ale spectatorilor.
Încă de la început, de când vine fosta lui iubită (care i-a frânt inima, l-a înşelat şi l-a transformat într-un cinic delăsător pe Quijote), Mac (Emily Mortimer – feel very sorry for her), cei doi se întrec în care să fie cea mai bună portavoce a lui Sorkin. Şi faza cu portavocea e îmbolnăvitoare, pentru că nu există aici: show, don’t tell, o regulă de aur a oricărei creaţii vizuale, ci totul e spus, făcând o scurtătură enervantă de la subtext la text.
Da, eu sunt o idealistă şi optimistă de când mă ştiu. Dar idealismul ăsta, care nu are baze în viaţa reală, nu mă interesează. Toţi şefii reţelei sunt nişte personaje negative, nişte ziduri de care se lovesc ideile eroilor noştri Lawful good. Nu-i de mirare că cel mai bun episod este Bullies, cel în care Will şi compania se dovedesc a fi nişte hărţuitori, care, în căutarea lor pentru adevăr şi dreptate, devin echivalentul american al Antena 3 (bine, dacă scoatem din ecuaţie Fox News, care e pe bune echivalentul ăsta).
Să trecem mai departe, la misoginismul cras care se petrece aici. Am zis mai devreme că în redacţia Sorkin! Sorkin! Aaron Sorkin mai poartă fustă din când în când. Mai exact, aşa că, purtând pantofi cu toc, se pare ca se împiedică tot timpul. Ideea lui de a umaniza personajele este să le facă neîndemânatice. Mai ales pe femei.
În primele 25 de minute din primul episod se împiedică două femei. Mac, care a fost corespondent de război peste tot şi vezi doame, e supercompetentă, cred că ar fi călcat pe zece mine de teren în ritmul ăsta. În două zile. Maggie (Alison Pill, atât de plină de personalitate în Scott Pilgrim versus the World) face greşeli din cauza problemelor ei sentimentale. De altfel, e băgată în vârful unui triunghi amoros în care niciunul dintre protagonişti nu te inspiră să ţii cu el. Cu tot felul de contorsionisme pentru a-l menţine viabil.
Iar Sloan, personajul Oliviei Munn, o tipă specialistă în economie, e antamată în a face un segment pe finanţe, pentru că are picioare mişto (ceea ce face ca Mac să fie o ipocrită, pentru că îi spune că de asta a ales-o). Ea, care e mişto şi cu răspunsurile la ea tot timpul, spune că e socially inept. Mulţumim Sorkin, pentru ipostazele astea ale tale în sutien. Mulţumim pentru Mac care trimite mailuri la mii de oameni despre cum ea l-a înşelat pe Will. Mulţumim pentru un personaj care are gumă în păr şi pentru cealaltă, care confundă statul american Georgia cu ţara Georgia sau pe cealaltă care o confundă pe Sandra Bernhardt cu Sarah Bernard. Pentru Mac care spune: I could be wrong. I’m almost always wrong.
Şi astfel, toţi bărbaţii ţipă la toate femeile, sau, când se întâmplă ceva, le apără pe aceste Dulcinei. Mulţumim Don Quijote. Chiar şi la un bar, femeile aleatorii nu mai fac avansuri bărbaţilor care discută probleme serioase globale.
Să trecem şi la partea tematică, de idei. Ideile există şi înţeleg foarte bine de ce toţi prietenii mei jurnalişti au picat în plasa serialului. Dar pentru a crea ceva, nu e de ajuns să enunţi o idee. Trebuie să o tratezi într-o situaţie, într-o poveste. Sorkin crede că suntem atât de proşti încât nu suntem în stare să tragem concluzia singuri.
Da, şi eu îmi doresc să lucrez într-un loc în care informaţiile să fie verificate din trei surse. În care conducerea să dea libertate totală editorială, care să nu depindă de advertiseri. În care amblajul să fie quality, nu tabloid. În care o informaţie să nu fie umflată provocând panica spectatorilor. Şi multe altele.
Şi ca să închei acest post kilometric, vreau să vorbesc puţin despre decizia de a folosi ştiri reale şi evenimente reale în serial. E penibilă. În primul episod, cu scurgerea petrolului de la BP, producătorul executiv adus de Mac rezolvă în două ore lucruri pentru care jurnalişti serioşi au muncit mult mai mult. Prin ce surse? Păi întâmplător omul avea un coleg de cameră din facultate şi o soră care aveau legături cu BP. Super! Superjurnalism bazat pe noroc chior.
Sorkin a recunoscut că el nu s-a documentat, ci că a scris aşa cum îşi imaginează el că se întâmplă lucrurile într-o redacţie. Păi super! Ce pretenţii să mai avem? Folosind ştiri petrecute deja, îşi subminează singur încărcătura dramatică a serialului. Se foloseşte de tragedii reale pentru a arăta ce grozavi sunt jurnaliştii lui. Nu degeaba se spune că privirile în urmă nu au dioptrii, nu?
Ar mai fi multe de zis, dar nu vreau să plictisesc. Doar că s-a acumulat în mine o frustrate legată de serialul ăsta. La care m-am uitat cap-coadă, dar doar pentru a avea argumente destule atunci când scriu acest text. Sunt dispusă la orice discuţie argumentată, şi nu ţipată. Don’t be bullies, people!
PS: Dacă nu mă credeţi pe mine, mai am aici nişte păreri: Metacritic, Vulture, Variety, Alan Sepinwall (the best TV Critic out there), New York Times, The New Yorker, Time. Etc!
(Pop-)culture geek and proud! 