“Cosmopolis” de Don DeLillo – După mine, potopul!


Continuând mania mea de a citi cărţi care au fost sau sunt în curs de ecranizare, am ajuns şi la Cosmopolis de David Cronenberg. Filmul nu l-am văzut încă – doar de asta citesc cărţile înainte să văd ecranizările!

Şi, după ce am fost binecuvântată de-a dreptul să văd la Les Films de Cannes a Bucarest Holy Motors de Leos Carax, nu mai puteam să văd aşa curând un alt film cu o limuzină albă care străbate o metropolă a lumii.

Înapoi la oile noastre! Efectele acţiunilor lui Eric Packer din carte ar putea să se petreaca astăzi sau mâine şi cu siguranţă ar fi putut să se petreacă în 2003, atunci când a apărut cartea.

Pentru că vrea să se tundă acolo unde îl ducea tatăl său în copilărie, miliardarul de 28 de ani Eric Packer se urcă în limuzina sa albă în cea mai proastă zi posibilă pentru a traversa oraşul, pentru că un cortegiu funerar, al rapperului Brutah Fez, şi coloana oficială a preşedintelui congestionează circulaţia.

Packer este înconjurat de gărzi de corp şi nenumărate ecrane în acea limuzină şi de fapt nici nu trăieşte în lumea noastră. E undeva sus, acolo unde aerul e rarefiat, şi se uită la furnicile care se zbat la picioarele lui. Dar nu le subestimează ci pur şi simplu nu-i pasă. Nu-l interesează să se uite la feţele gărzilor sau a şoferului lui. Priveşte mult mai departe în viitor decât toată lumea şi vede data de expirare a cuvintelor – zgârie-nori, ATM (Automated Teller Machines).

Trăim într-o lume care avansează atât de repede, încât, cu viteza asta şi forţa de frecare asupra noastră, singura urmare posibilă este distrugerea, rapida şi violentă. Coborârea în epoca în care şobolanul e moneda de schimb. Şi tot Cosmopolisul, pe lângă povestea crizei financiare în care încă mai trăim este şi povestea prăbuşirii lui Eric în cel mai dur concret (şi concrete-ul beton în engleză), în care, până la urmă, ajunge să privească feţele tuturor, dar să o şi vadă pe a lui.

Într-o asemenea viteză, oameni care lucrează pentru Packer intră şi coboară din limuzină cât ai clipi: închizi ochii şi apar sau dispar. Cartea e scrisă de parcă Eric ar tăia intenţionat de la montaj toate acele momente inutile. Şi, atunci când speculaţiile lui cu yenul duc la un fel de apocalipsă financiară (de care, în mare parte e ferit, pentru că e înconjurat de gărzi de corp şi monitoare şi limuzina lui albă căptuşită cu plută), Eric şi-o cam caută cu lumânarea. Ca şi cum ar spune: Apres moi, le deluge!

M-am bucurat că DeLillo m-a lăsat să mă ataşez de Eric şi să-l înţeleg, deşi un mogul financiar, chiar şi de geniu, care se joacă cu soarta lumii la bursă, pare a fi un personaj faţă de care să nu simţi nimic. Tisteţea lui legată de frumoasa soţie poetă (şi multimilionară) Elise Shifrin, femeia pe care nu a vrut-o cu adevărat la început, dar nici n-o poate avea (nici măcar sexual), a fost unul dintre firele bine înnodate ale poveştii.

Plus: avem un român! Asasinul cofetar Andre Petrescu, care aruncă cu plăcinte în faţa celor care deţin putere şi abuzează de ea! Atăzi eşti frişcat de maestru. Asta e misiunea mea în lume. Să sabotez puterea şi bogaţia.  

Faină carte. Şi faină coborârea în infernul new-yorkez a lui Eric, care, până la urmă, îşi pierde una câte una platoşele care îl separau de lume. Asta tocmai când există o ameninţare credibilă la adresa lui!

2 thoughts on ““Cosmopolis” de Don DeLillo – După mine, potopul!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s