De patru ani jumate încoace am avut parte de o poveste de dragoste teribilă cu un personaj, care, pentru mine, e foarte greu de egalat – ca scriitură, ca emoţie pe care mi-o provoacă, dar şi dacă stau să mă gândesc cum m-a facut să râd şi să mă minunez ca pot ierta şi iubi atât de mult un om care aproape a distrus un Univers. Care, dacă stai să te gândeşti, e oarecum responsabil de genocid. Acel om este…
Walter Bishop. Câte capturi n-am pus pe Facebook cu multele lui ipostaze: mânios, aiurit, îndurerat, plin de vinovăţie, în boxeri cu model de chitară, apucându-se cu voioşie de o autopsie sau lăudând virtuţile LSD-ului. Aşa că, dacă e să fiu sinceră, acum că am ajuns la finalul lui Fringe, după 100 de episoade cu grade variate de calitate, pot să spun că Walter, I will miss you most of all!
Finalul Fringe s-a dovedit a fi şi finalul distopiei din viitorul nostru apropiat. Când Walter and the gang s-au răzvrătit împotriva Observatorilor şi lumea a fost salvată. În ciuda problemelor de ritm, m-am emoţionat de o grămadă de ori, inclusiv când am văzut ultima oară minunatul generic şi când am ghicit ce urma să se întâmple. M-am emoţionat când Walter i-a spus lui Astrid ce nume frumos are (după ce i-l porcise de n ori cu Asterisc, Asteroid, Ashcan and so on) si la toate rămas-bunurile dintre personaje.
Îmi pare rău cumva că întregul sezon a fost oarecum dezamăgitor. Ca Olivia Dunham (Anna Torv) nu a fost în prim-plan ca în sezoanele anterioare, not the kick-ass version of herself. Că multe dintre episoade au fost oarecum irosite pe poveşti subţirele, repetitive. Că în ultimele episoade am avut parte de un information dump direct, opusul regulii de aur show, don’t tell.
Dar mereu voi rămâne cu Walter şi cu multe episoade din trecut (mai mult sezoanele doi şi trei) poveşti despre oameni de ştiinţă aroganţi şi/sau îndureraţi, care încalcă limita moralităţii cu experimentele lor bizare. Cu explorările la limita filozofiei pe teme ca identitate, natură versus educaţie, cu un Univers Paralel atât de bine populat cu personaje ca ale noastre, dar nu chiar, dar populat şi cu zepeline.
Dar oricum, nu regret că am rămas până la sfârşit! Am avut momente excelente şi o familie grozavă şi demenţe cu călătorii în timp, coşmaruri care prind viaţă, tot felul de creaturi scârboase dar cool, oricum. Şi un umor Fringy-style, de neegalat. Plus: ne-am întors în sfârşit în Universul B şi toate personajele au avut momente sclipitoare.
Şi ştiţi ce? Până la urmă şi cu orice grad de siropoşenie suportă fiecare, am avut parte de cinci ani de Fringe, când puteam avea lejer parte de maximum doi, având în vedere audienţele. N-am rămas cu el în coadă de peşte, ci am avut parte de o rezolvare. A fost un miracol că ne-am bucurat atât de mult de John Noble şi Anna Torv – cu care pun pariu că directorii de casting din LA nu vor şti ce sa facă. Vă zic eu: poate face orice!
Şi pentru toate astea sunt mulţumită şi încântată. Nu-mi vine să cred că s-a terminat, dar zău că îmi pare bine că, oricând pot petrece câteva minute cu Walter Bishop. Astea sunt câteva gânduri la cald şi îmi pare rău că sunt aşa incoerente şi puţin plate. Sper să revin măcar cu o listă de Walter Bishopisme, după ce mai revăd episoadele.
(Pop-)culture geek and proud! 