“Atlasul norilor/Cloud Atlas” (de David Mitchell) – Povestea care a schimbat lumea

N-o să vorbesc de data asta despre filmul regizat de Andy şi Lana Wachoski (Matrix) şi Tom Tykwer (Run Lola Run, Perfume – The Story of a Murderer). Ba chiar n-o să vorbesc foarte mult despre abuzuri, exploatare, cei puternici care îi prăduiesc pe cei slabi etc. În loc, o să mă axez pe tema mea preferată din carte, pe care nu am văzut-o prea discutată şi pe care filmul, dacă ar fi exploatat-o, ar fi fost mult mai interesant. Acea temă este meta, as most of my favorite things are: scopul poveştilor în lumea noastră şi influenţa lor. Partea asta mi-a rămas cel mai puternic în minte, la vreo cinci luni după ce am terminat romanul.

But first: Epopeea lui Mitchell, a unui gest de bunătate care influenţează evenimente de peste mări, ţări şi secole, m-a emoţionat tare mult şi a rezonat atât de mult cu cine sunt eu şi cu lucrurile în care cred şi după care mă ghidez, încât nu pot să nu mă gândesc în continuare la ea.

Storyline: De unde să încep şi cum să încep? Avem parte de şase poveşti, în şase epoci diferite (două dintre acestea sunt într-un viitor distopic, respectiv, un viitor şi mai îndepărtat, post-apocaliptic), în registru diferit – două poveşti de epocă, un thriller, un fel de tragicomedie de aventuri, distopia şi lumea postapocaliptică, şi fiecare are formatul ei, de la jurnal, la epistole, la roman cu conspiraţii corporatiste, la înregistrări video la poveste în jurul focului de tabără (cred).

Şi, cumva, din toate elementele astea incredibil de diferite, rezultă un roman puternic, coerent şi legat tematic de idei precum abuzul de putere, de o clasă plină de resurse care-l exploatează pe cel mic, de supravieţuirea celui mai parşiv, dar şi de compasiune, empatie, prietenie şi dragoste, de gesturi pline de bunătate care sunt răsplătite.

Mi se pare că e o pledoarie a lui Mitchell către omenie şi pace. Către egalitate şi toleranţă, împotriva rasismului şi a prejudecăţilor de orice fel. Adică un sălbatic te poate salva, în timp ce creştinul de lângă tine conspiră să te omoare cu zâmbetul pe buze. Cartea e plină de parteneriate complet neaşteptate, de solidaritate şi de unirea pentru un scop comun, mereu bun.

Structura e construită pe principiul Păpuşilor Matroşka: povestea din viitorul postapocaliptic e nucleu, axa pe care se continuă, pe dreapta şi pe stţnga,celelalte poveşti, în ordine.

Cam astea ar fi câteva detalii narative. Totul porneşte de la un jurnal. Un jurnal ţinut de un avocat, în sec XIX, în mijlocul Pacificului. Jurnalul ajunge la un compozitor, care îl descrie în scrisori. Acestea sunt menţionate într-un roman thriller supercheesy.  Şi tot aşa. Suportul şi formatul se schimbă de la epocă la epocă, de la non-ficţiune la ficţiune, la film.

Poate firele epice par diferite şi personajele la fel, însă povestea, tema, sâmburele, se află într-o metamorfoză constantă. Este adaptată la timpuri, şi pe măsură ce trec secolele, puterea ei creşte. Până când ajunge să schimbe lumea, devine religie, devine un mod de viaţă, devine curaj şi ajută personajele să-şi ignore instincte de conservare precum laşitatea şi fatalismul. David Mitchell ne spune astfel cum şi-ar dori el ca lumea să fie schimbată prin cartea lui. Cum ar trebui să continuăm să trăim dupa ce o vom citi. Pentru că poate dăm povestea asta despre egalitate, pace, umanitate mai departe.

Pentru mine, una, a mers.