Casa molimei lui Jim Crace. Postapocaliptic deloc coplesitor


casa_molimei_jim crace3trifoiSunt nebuna dupa Jim Crace. Sau mai exact sunt nebuna dupa prima carte pe care am citit-o de Jim Crace, In clipa mortii, pe care am elogiat-o in trecut chiar pe acest blog, atunci cand scriam intr-un ritm sustinut. Dar de Casa molimei am fost dezamagita. Nu e rea, dar nu e potentialul maxim al lui Crace.

In ultima vreme m-am decis sa citesc si sa vad tot ce pot pe subiectul postapocaliptic pentru ca, sincer, lucrez la un proiect postapocaliptic si vreau sa stiu cam care sunt lucrurile comune pentru a le evita. (My own project va fi oricum o comedie, deci deja tonul se schimba, nu vorbim despre The Road/Drumul aici).

Gandindu-ma la fictiunea postapocaliptica (si da, a existat o emisiune Ca-n filme si despre asta si e bestiala!) si la Casa molimei, mi-am dat seama ca cea din urma este cam plina de locuri comune. Plina la maximum si ii lipseste senzatia de tensiune, oroare si apasare coplesitoare care e cea mai buna parte la Drumul  lui McCarthy.

Abia pe la ultima cincime (pag 200 din 250) incep sa se cristalizeze niste idei interesante. 1. Conditia femeilor in acea societate. 2. Anti-imigrare. 3. Daca in majoritatea filmelor americane Statele Unite preiau controlul si gosh darnit salveaza lumea de crize, aici America este singura (cred) parte a lumii in stadiu postapocaliptic, iar Europa cel putin pare a fi mai avansata si distopica societate. Dar nu vreau sa spun mai mult, pentru ca stric surpriza. Doar imi pare rau ca Jim Crace nu s-a axat mai mult pe ideile astea.

Astfel, el a creat doar o poveste de dragoste intre doi oameni care raman singuri pe lume si care se hotarasc sa mearga inspre vestul limbii de uscat care a mai ramas din America in urma unui cataclism neprecizat. Margaret este dusa de catre bunicul ei intr-o coliba de pe un deal, pentru ca are dizenterie si oraselul ei se teme de o epidemie. Franklin e lasat langa coliba – asa-zisa casa a molimei – de catre fratele lui, pentru ca are o problema cu genunchiul. Suntem undeva la cateva generatii dupa apocalipsa, ne-am intors la o societate agrara in SUA.

Oameni ca locuitorii din Ferrytown profita de ce au: au o pluta care-i duce pe oameni peste un rau si astfel ii storc pe calatori de obiectele de valoare. Cand se intampla ceva in Ferrytown, Margaret si Franklin sunt protejati chiar de problema la genunchi si chiar de molima. Atunci lucrurile astea rele devin norocul lor. Cei doi pornesc impreuna la drum, au aventuri, yadda-yadda, pana cand ajung la ocean.

Mai mult nu vreau sa vorbesc despre subiect, pentru ca, zau, sunt spoilere de pe la ultima parte a cartii si nu e bine sa fac asta, desi acolo se ascund cele mai interesante idei: soarta femeilor in ceea ce priveste plecarea pe vapor, toata ideea ca America e pe cale sa ramana goala, pentru ca toata lumea vrea sa traverseze oceanul, si ideea centrala a cartii, pe care iarasi, n-o pot discuta.

Casa molimei e pur si simplu prea cuminte si nu creeaza niciun sentiment de teroare pe drum, chiar daca, deh, sunt talhari and stuff, dar nu te temi niciodata ca vreunul din eroi ar putea pati ceva. E ciudat ca un autor care a tratat atat de interesant sexul, moartea, violenta naturii in In clipa mortii aici parca i-e teama sa atinga subiectele astea si cu un bat.

Iar in momentul asta, In clipa mortii pare sa fie mai degraba romanul postapocaliptic: da, postapocalipsa e personala. Doi oameni mor intr-un fel violent, chiar in timp ce faceau sex, si apoi se descompun. Dar aia e o carte cu o voce mult mai originala si mai puternica, una care-ti da tie impresia ca te descompui in timp ce citesti. Now that’s good writing, right there.

Cu toate astea, Casa molimei nu e nici pe departe un chin asa cum au fost altele. Are momente de umor, e scrisa limpede si relativ alert, cat sa te tina in priza. Creeaza o lume interesanta, din care as fi vrut sa vad mai multe.

And now, some quotes. Despre cat de nasol ajunsese sa fii american in acea lume!

Uneori se intreba daca nu cumva America fusese populata inainte de o rasa de idioti.

-Asa ca eu trebuie sa raman pentru totdeauna americanca.
Rosti acest ultim cuvant ca si cum ar fi fost povara care avea s-o bage in mormant.
– Acum suntem toate americance. Pe noi n-o sa ne ia niciun vas, pe niciuna dintre noi.

Asa ca, in lumea asta postapocaliptica, Visul American insemna de fapt sa pleci din America *smile*  

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s