Pe drum – Jack Kerouac. Călătoria fără sfârşit


Jack_Kerouac_Pe_Drum2,5 trifoiFaţă de Pe drum sunt complet indiferentă, cartea seamănă într-un fel cu provocarea aia dintr-un basm sau mai multe: nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum. Ba chiar îndrăznesc să spun că m-a plictisit complet.

Tot din cauza încăpăţânării mele am citit cartea până la capăt, căci, na, poate exista vreo revelaţie la sfârşit, ceva care să dea substanţă acestei înşiruiri de călătorii şi de oraşe. Pe drum este cea mai lungă enumerare din lume şi pe bune că, de la un moment dat putea să bage Kerouac un etc. N-ar fi schimbat cu nimic sentimentul de gol cu care am rămas.

Cutreierau străzile împreună, descoperind  totul cu acea privire proaspătă care mai târziu a devenit mult mai tristă şi mai înţelegătoare şi mai goală. Dar pe vremea aceea străzile erau ringul lor de dans, iar eu îmi târşâiam picioarele după ei, aşa cum am făcut toată viaţa cu oamenii care mă interesează, pentru că singurii care există pentru mine sunt cei nebuni, nebuni după viaţă, nebuni să vorbească, dorind nebunşete să fie mântuiţi, cei lacomi să aibă totul deodată, cei care nu se plictisesc niciodată şi nu spun banalităţi, ci doar ard, ard, ard ca nişte formidabile focuri de artificii, explodează aidoma unor păianjeni de foc printre stele, iar lumina albastră din mijloc face bum şi toată lumea oftează: “Aah”. (Nota mea: şi mie îmi plac asemenea oameni, dar să aibă totuşi ceva de spus, nu doar de aberat)

Citatul ăsta de la începutul cărţuliei prevestea lucruri bune. Din păcate, Kerouac alias Sal Paradise, alter-egoul lui din Pe drum, s-a concentrat pe bromanceul lui cu Neal Cassady – Dean Moriarty în carte, un hipster, un beatnic atât de superficial şi pe care eu l-am diagnosticat cu ceva bipolaritate sau maniaco-depresivitate, care făcea copii fără discernământ, cu 100 de femei pe care le înşela una cu cealaltă.

Un vagabond cu daddy issues nerezolvate, care n-a primit ajutor psihiatric şi unde setea lui de viaţă se rezuma la plimbarea în sine, căci n-avea stare, şi nu la ce poţi să înveţi de la drum sau cum să-l laşi să te schimbe.

Nu-i aşa că ne începem viaţa ca nişte copii nevinovaţi care au încredere în tot ce văd în jur? Apoi soseşte ziua Laodiceenilor, când te trezeşti nenorocit şi nefericit şi sărac şi orb şi gol şi, ca un înfricoşător strigoi îndurerat, colinzi înfiorat prin coşmarul vieţii. 

Aş fi preferat de 1.000 de ori să plec pe drum cu Old Bull Lee (William Burroughs) sau cu Carlo Marx (Allen Ginsberg, al cărui Howl e infinit mai interesant decât orice se întâmplă în Pe drum). Pe Marx Kerouac îl cam ignoră (gelozie pentru că idolul lui Moriarty îşi petrecea mult timp cu el? Sunt şi eu snarky), în schimb portretul lui Old Bull Lee şi perioada petrecută la casa lui din Louisiana e de departe cea mai interesantă parte a cărţii, o oprire mult mai detaliată şi mai vie decât toate numele oraşelor americane pe lângă care trece Paradise.

Dean era atât de furios încât voia să se întoarcă în Virginia şi să-l împuşte pe poliţai îndată ce3 va pune mână pe o armă. 

Awesome…

Apoi a încercat proba de săritură în lungime şi a realizat şapte metri şi ceva. Apoi ne-am întrecut la alergare pe şosea. Pot să alerg suta de metri în zece secunde şi jumătate. M-a depăşit ca vântul. În timp ce alergam am avut o viziune nebunească, cu Dean alergând prin viaţă chiar aşa – cu faţa lui osoasă îndreptată spre viaţă, cu braţele în rotaţie, cu fruntea transpirată, cu picioarele basculând ca ale lui Groucho Marx şi strigând: “Da! Da, băiete, tu chiar te mişti!”

Nici că puteam să-l descriu mai bine pe Dean, alergând prin viaţă ca o găină cu capul tăiat, fără sens, fără să caute ceva. Înţeleg că Pe drum este exact despre generaţia aia de beatnici rătăciţi, care nu-şi găsesc locul în societatea tradiţională, care nu vor să fie A well-respected man, dar şi rătăcirea asta trebuie să fie o căutare în mod normal.

Fiecare muşchi mă durea în timp ce mă plimbam prin noaptea de culoarea liliacului, pe sub luminile de pe Strada 27 şi Welton, undeva prin cartierul negrilor din Denver, dorindu-mi să fiu unul dintre ei, simţind că tot ceea ce-mi oferise mai bun lumea albilor nu-mi era îndeajuns: nu era destulă fericire, nici destulă viaţă, destulă bucurie, destule distracţii sau muzică şi mai ales nu-mi ajungea noaptea. 

Am stat şi m-am gândit dacă am citit cartea prea târziu în viaţa mea. Daca ar fi fost mai bine la 17, hai 16 ani. Dar nu cred că ar fi făcut vreo diferenţă. Mereu am avut dor de ducă, dar nu-mi place ca lucrurile să treacă pe lângă mine, vreau să le savurez şi asta nu poţi face cu autostopul şi cu câteva ore petrecute în orăşele diverse.

De altfel, unul dintre planurile mele măreţe e să traversez Statele Unite, de la est la vest, ca o hippioată previzibilă ce sunt, şi să mă opresc în câteva locuri, pentru a simţi diferenţele de la o coastă la alta. Şi chiar o sa fac asta! Jur.

The bottomline: Nu am nimic cu Generaţia Beat, ba chiar îmi plac mult (Burroughs + Ginsberg, dar şi Hubert Selby Jr, pre-Beatnic), dar Kerouac nu e pe gustul meu. Sunt de acord cu Truman Capote când a zis despre scriitura lui: That’s not writing, that’s typing.

  • Un cont fain de Twitter unde se publică un vers din Howl pe oră: https://twitter.com/HowlTweeter E fain să apară acolo, în feed, versurile!
  • O fi enervant Jack Kerouac, dar a avut noroc cu un nume cât se poate de melodios
  • La film nu ştiu dacă o să mă uit vreodată. Poate o să mă uit. Poate nu. Aşteptări n-am, legate de el.
  • UPDATE de la un cititor: o vorbă (de fapt o scrisoare) a lui Neil Cassady 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s