Iron Man 3 – Fisurile din armură

Tony Stark nu mai e the big man on campus. Sau cel puţin nu se mai simte aşa. După ce a avut de-a face cu wormholes şi nondescript aliens din altă dimensiune în The Avengers, s-a cam speriat. Şi simpla menţiune a New Yorkului, în ciuda şaormei de senzaţie, îi provoacă atacuri de panică. Ăsta e un început bun pentru un film cu supereroi. Nu creează un conflict din aer, iar villainii (Mandarinul Ben Kingsley, Guy Pearce şi James Badge Dale din my dearly-departed Rubicon, playing totally against his intellectual-type roles) sunt doar simptome ale crizei lui existenţiale.

Cum în filmele cu supereroi conflictul e esenţial, aici, în universul Marvel, e perfect că există legătură de cauză şi efect cu Avengers şi mai ales că totul îi aduce aminte lui Tony (the very very wonderful Robert Downey Jr, of corz) un lucru foarte important: Iron Man is not about iron suits, oricât de prehensile, propulsate şi blindate ar fi. Nu! Iron Man is about Tony Stark’s brain.

Aşa că, atunci când Tony face o greşeală strategică mare şi aruncă mănuşa în ringul Mandarinului (un soi de încrucişare între Osama bin Laden şi portretul uberstereotip al orientalilor mistici) spunându-i: It is on, bitch! îşi pierde minunatul bârlog din Malibu şi e aproape să-şi piardă şi iubita, Pepper Potts (Gwyneth Paltrow), pe care o neglija în încercarea de a o proteja.

Rămas cu un singur costum din 42, complet betegit, Tony devine un soi de MacGyver care inventează gadgeturi din chestii de luat de la Praktiker.

După ce Jon Favreau a dat-o în bară cu Iron Man 2, a fost îndepărtat de pe scaunul de regizor, rămânând doar Happy, garda de corp şi prietenul lui Tony care are o obsesie nesănătoasă pentru Downton Abbey (el şi jumătate din planetă). Varianta oficială a fost că avea alte proiecte, dar adevărul e că tipii de la Marvel au simţit că a cam obosit, aşa că au adus o injecţie de aer proaspăt: Shane Black. El a scris scenariul la Lethal Weapon, dar mai important la The Last Action Hero cu Schwarzi, which I unashamedly looove, şi mult mai important, a regizat Kiss Kiss Bang Bang , un showcase bun pentru Robert Downey Jr, un neo-noir de neratat.

Asta e partea interesantă la Marvel. Caută voci proaspete care să fie vizibile în ţesătura filmelor lor, în timp ce amprenta universului creat să rămână stabilă. Şi aici se simte: toată călătoria e amuzantă, intensă şi inventivă. Nu m-am plictisit o secundă (şi asta e greu de realizat la mine în ceea ce priveşte filmele de acţiune).

Înainte de film vorbeam cu Dragoş,  iar discuţia a avut aerul unui face-off între Joss Whedon (whom I adore, of course) şi Shane Black (Joss Whedon al lui Dragoş) şi asta e o dovadă că Marvel ia decizii deştepte dacă nouă, destul de critici, ne pasă atât de mult.

Acum, filmul nu e perfect şi ce m-a enervat cel mai tare a fost damsel-izarea lui Pepper Potts, care evident că e răpită şi Tony trebuie s-o salveze, but they kinda subvert that at the end. Dar personajele feminine sunt în general o problemă la Marvel, pe care sper s-o rezolve. Deja din trailerul Thor: The Dark World pare destul de clar că şi Natalie Portman sucombă sindromului The Damsel in Distress. 

Dar filmul merită. Arată bine în IMAX 3D! Şi probabil e cel mai bun din seria Iron Man.