I have to apologize. I was born with a disfigurement where my head is made of the same material as the sun. It makes it impossible for you to look directly at me.
Upstream Color, regizat de Shane Carruth (la nouă ani după Primer), este una dintre cele mai senzoriale, ciudate şi de vis experienţe pe care am avut-o uitându-mă la un film. E construit din sunete, pentru că fără sunet, filmul ăsta nu ar exista. E ambiguu, deschis interpretărilor, dar te afectează profund şi imediat. Te emoţionează chiar dacă nu poţi înţelege imediat. Şi e greu, dacă nu imposibil de povestit.
Tot ce aş putea să spun despre ce se întâmplă nu are sens. O femeie este jefuită, dar nu ştie. Un bărbat crede că a pierdut un weekend din cauza dependenţei de droguri. Se întâlnesc, se îndrăgostesc şi încearcă să înţeleagă ce au pierdut în the fugue state. Există nişte porci pe undeva. Cartea Walden a lui Henry David Thoreau are importanţa ei. Un tip e pe undeva prin natură şi trage sunete în priză directă. Nişte copiidansează ciudat, la unison. Un corp în putrefacţie albăstreşte orhidee, la marginea unui râu.
Da, experienţa de a vedea acest film e mai mult bazată pe simţuri decât pe raţiune, deşi totul are sens atunci când curge genericul şi încerci să te aduni şi să le aduni.
It’s not my fault when it goes wrong
Yes, it is.
Filmul ăsta se compune din lumini şi umbre, din sunete şi din flare-uri, din jumpcuturi şi imagini picturale, din două personaje care îşi găsesc echilibrul pierdut unul în celălalt. Amy Seimetz, interpreta lui Kris, este senzaţională în rolul unei femei care a pierdut totul şi nu ştie de ce, care a trăit o experienţă traumatizantă în urma căreia încearcă să se adune. E rănită, detaşată şi vulnerabilă în acelaşi timp. Carruth îl interpretează pe bărbatul care o întâlneşte în tren şi care o recunoaşte ca fiind la fel de traumatizată ca şi el.
Deşi spaimele, insomniile şi toate anxietăţile ar trebui să-i despartă, ei reuşesc să-şi construiască un echilibru fragil, o viaţă la comun din care lipsesc doar răspunsurile.
Filmul te hipnotizează, e ca o transă pe alocuri, cu multe bucăţi de puzzle care se adună şi, într-un fel, ar putea să însemne orice. Dar pentru mine aici e vorba despre solidaritate, despre amintiri şi regrete, despre cum simţi şi mai ales auzi lumea din jurul tău. E extrem de greu de pus degetul pe ce a gândit autorul atunci când simţi filmul, mai mult decât orice altceva. Şi asta mi se întâmplă din ce în ce mai rar în ultima vreme.
Filmul a avut premiera la Sundance, unde a primit un premiu special (meritat 100%) pentru sound design.
