La prima vedere, ”Chef” este un film despre mâncare și pasiunea pentru mâncare. Numai ca e scris, regizat de Jon Favreau, care interpretează și rolul principal. Mâncarea e însă doar glazura de pe tort. Dacă stai să te gândești puțin la cariera lui Favreau, devine destul de clar că eșescurile recente ale lui ca regizor (Iron Man 2 și Cowboys & Aliens) și criticile primite sunt de fapt subiectul. Continue reading
I have to apologize. I was born with a disfigurement where my head is made of the same material as the sun. It makes it impossible for you to look directly at me.
Upstream Color, regizat de Shane Carruth (la nouă ani după Primer), este una dintre cele mai senzoriale, ciudate şi de vis experienţe pe care am avut-o uitându-mă la un film. E construit din sunete, pentru că fără sunet, filmul ăsta nu ar exista. E ambiguu, deschis interpretărilor, dar te afectează profund şi imediat. Te emoţionează chiar dacă nu poţi înţelege imediat. Şi e greu, dacă nu imposibil de povestit. Continue reading
*acest post nu conţine spoilere legate de Before Midnight
Îmi aduc aminte foarte-foarte clar prima dată când am văzut Before Sunrise. Aveam vreo 13-14 ani şi mă uitam cu mama la televizor. Nici nu bănuiam de ce minunăţie urma să avem parte. După doar câteva minute eram prinse în mreje definitiv şi nici nu am simţit când a trecut timpul. Totul era perfect. Atmosfera, conversaţia, nu mai zic personajele. Am pierdut socoteala de câte ori l-am văzut de atunci. Continue reading
Mai trebuie să spun cât îl iubesc pe Joss Whedon? Probabil că oricine mă ştie şi citeşte aceste cuvinte îşi dă ochii peste cap (şi pe bună dreptate) şi zice: „Oh, nu din nou!” Continue reading
Nu aveam nevoie de prea multe imbolduri ca să îmi placă Scott Pilgrim vs the World. Îl ador pe Edgar Wright şi tot ce a făcut (Shaun of the Dead! Hot Fuzz!! Spaced! ) Dar filmul se ţine bine şi la a nşpea vizionare, aşa că m-am gândit: What the frak? Hai să scriu din nou despre el, pentru că există muuulte de spus. La vremea respectiva scrisesem despre el pe Film Reporter.
Tony Stark nu mai e the big man on campus. Sau cel puţin nu se mai simte aşa. După ce a avut de-a face cu wormholes şi nondescript aliens din altă dimensiune în The Avengers, s-a cam speriat. Şi simpla menţiune a New Yorkului, în ciuda şaormei de senzaţie, îi provoacă atacuri de panică. Ăsta e un început bun pentru un film cu supereroi. Nu creează un conflict din aer, iar villainii (Mandarinul Ben Kingsley, Guy Pearce şi James Badge Dale din my dearly-departed Rubicon, playing totally against his intellectual-type roles) sunt doar simptome ale crizei lui existenţiale.
Tocmai m-am întors de la Cinematecă unde, Slavă cerului!, era o coadă de câteva sute de oameni. N-aş fi crezut că voi apuca ziua asta. Mi s-a făcut un pic rău când mi-am dat seama că pot să intru pur şi simplu după vreo 15 minute de coadă (being a movie journalist and all), dar urăsc să le iau faţa oamenilor care aşteaptă. Surprise-surprise!
De ce era coadă întrebaţi? Pentru că am avut parte de o proiecţie a primului film interactiv din lume, mai exact Kinoautomat, un film ceh din 1967 (care a fost şi interzis în anul următor de comunişti). O să fie un post kilometric, aşa că o să o iau încetul cu încetul, pe puncte. Continue reading
Notă: Acesta nu este un advertorial plătit de nimeni. Este doar părerea mea personală şi recomandarea mea sinceră pentru un curs de la care am învăţat multe. Şi o reclamă neruşiantă la un volum PDF pe care-l puteţi descărca aici, unde veţi putea citi primul meu scenariu de scurtmetraj!
Cum întotdeauna am vrut să scriu (şi acum am ajuns o adevărată grafomană care închide calculatorul seara şi apoi scrie în caiet) şi întotdeauna am iubit filmele (obsesiv, hărţuitor, aproape maladiv), e foarte ciudat ce târziu mi-a venit ideea să învăţ cum se scriu filmele. Şi cursul First Draft de la Control N (noua sesiune începe pe 6 martie şi cred că mai sunt locuri) a fost cadoul pe care mi l-am oferit de ziua mea acum trei ani. Continue reading
I don’t want to rain on this film’s Silver Linings parade. Pun intended. Cert este că mi-a făcut plăcere să-l văd. M-a amuzat. Chiar m-a emoţionat. Interpretările sunt bune şi personajele au viaţă în ele. Însă. Există un însă: totul este o minciună.
Spoiler alert (deşi scrie în titlul românesc: Scenarii pentru happy-end) Continue reading
Gândindu-mă la filme, de foarte multe ori, în procent covârşitor, îmi vine să zic: e bine filmat, imaginea este spectaculoasă, dar…
La Les Miserables/ Mizerabilii, afirmaţia opusă este (în mare parte) adevărată. Ai actori care îşi dau sufletul cântând – şi de aseară mă gândesc în continuu la Anne Hathaway şi minunea pe care a reuşit-o în filmul ăsta. Să transmită atâtea şi să fie punctul culminant al filmului (deşi mai erau vreo două ore până la The End)… Continue reading
(Pop-)culture geek and proud! 