Casa molimei lui Jim Crace. Postapocaliptic deloc coplesitor

casa_molimei_jim crace3trifoiSunt nebuna dupa Jim Crace. Sau mai exact sunt nebuna dupa prima carte pe care am citit-o de Jim Crace, In clipa mortii, pe care am elogiat-o in trecut chiar pe acest blog, atunci cand scriam intr-un ritm sustinut. Dar de Casa molimei am fost dezamagita. Nu e rea, dar nu e potentialul maxim al lui Crace.

In ultima vreme m-am decis sa citesc si sa vad tot ce pot pe subiectul postapocaliptic pentru ca, sincer, lucrez la un proiect postapocaliptic si vreau sa stiu cam care sunt lucrurile comune pentru a le evita. (My own project va fi oricum o comedie, deci deja tonul se schimba, nu vorbim despre The Road/Drumul aici). Continue reading

Advertisements

“Atlasul norilor/Cloud Atlas” (de David Mitchell) – Povestea care a schimbat lumea

N-o să vorbesc de data asta despre filmul regizat de Andy şi Lana Wachoski (Matrix) şi Tom Tykwer (Run Lola Run, Perfume – The Story of a Murderer). Ba chiar n-o să vorbesc foarte mult despre abuzuri, exploatare, cei puternici care îi prăduiesc pe cei slabi etc. În loc, o să mă axez pe tema mea preferată din carte, pe care nu am văzut-o prea discutată şi pe care filmul, dacă ar fi exploatat-o, ar fi fost mult mai interesant. Acea temă este meta, as most of my favorite things are: scopul poveştilor în lumea noastră şi influenţa lor. Partea asta mi-a rămas cel mai puternic în minte, la vreo cinci luni după ce am terminat romanul. Continue reading

Fringe – ultimul episod, camera 513 (spoilere abunda!!!)

Fringe ultimul episod (9)

4trifoi

De patru ani jumate încoace am avut parte de o poveste de dragoste teribilă cu un personaj, care, pentru mine, e foarte greu de egalat – ca scriitură, ca emoţie pe care mi-o provoacă, dar şi dacă stau să mă gândesc cum m-a facut să râd şi să mă minunez ca pot ierta şi iubi atât de mult un om care aproape a distrus un Univers. Care, dacă stai să te gândeşti, e oarecum responsabil de genocid. Acel om este… 
Continue reading

“Magazinul de sinucideri”: Jean Teule spune că umorul scapă turma

 Off, cartea asta mi-a plăcut până la sfârşit. Adică exact la ultima propoziţie, unde mi s-a tăiat firul şi m-am enervat nespus. Nu are legătură cu faptul că în seara asta îmi uitasem cheile acasă şi citeam ultimele pagini pe scări, aşteptând să vină prietenul pentru a-mi deschide.

Nu, are legătură cu ultima propoziţie, pentru că neagă tot ce se întâmplă în carte până acolo, pentru că neagă felul în care a fost construit unul dintre personaje, cel care propulsează acţiunea, pentru că nu are niciun fel de sens (!). Dacă aţi citit cartea şi ştiţi despre ce vorbesc, să discutăm în comentarii… Continue reading

Cormac McCarthy: Tatăl, Fiul și Sfântul “Drum”

Ce să spun despre Drumul? Poate că încă nu am văzut filmul şi bine-mi pare, pentru că nu voiam să fi ştiut sfârşitul la această poveste. Lăsând la o parte Premiul Pulitzer câştigat de Cormac McCarthy, romanul ăsta e o minune. Mai ales că e scris, în mare parte, cu o economie de mijloace uimitoare, cu vocabular redus şi linii de dialog formate din 2-3, maxim 4 cuvinte.

Timpul nu are însemnătate într-o lume distrusă de un război nuclear (probabil, nu e clar, dar se potriveşte aşa, pentru că nici puţinii oameni rămaşi nu înţeleg exact ce s-a întâmplat), iar călătoria Tatălui şi Fiului (nu mai au nicio relevanţă, nu mai determină identităţi) de-a lungul Drumului (cu adevărat cel de-al treilea personaj al cărţii)  e observată din când în când. Poate fi vorba de două zile consecutive sau de pauze de o lună-două. Continue reading

In tara ultimelor cuvinte

“In tara ultimelor lucruri” e destul de diferita de celelalte carti ale lui Paul Auster pe care le-am citit. Dupa ce citesti mai multe de el, iti dai seama ca are cateva patternuri. Cartile sunt narate de un barbat, de obicei scriitor, scriitor in devenire sau jurnalist. Acest barbat de obicei a avut parte de o trauma puternica – de cele mai multe ori, i-a murit sotia si/sau copiii. Cartile lui au loc sau macar incep in New York, mai precis, Brooklyn, cartierul in care locuieste si el. Personajele lui Auster, am mai observat eu, impartasesc aceeasi obsesie/pasiune/dragoste pentru muzica jazz si pentru baseball.

Pe Auster l-am inceput asa cum, cred eu, trebuie sa-l incepem cu totii: cu “Trilogia New Yorkului” (pe care o am si in engleza, si in romana), trei microromane, false povestiri politiste, care au legaturi subtile unele cu celelalte. Trilogia e despre relatiile dintre scriitor, personaj si narator, dar si multe altele. La inceput e greu s-o citesti, dar cand in sfarsit iti “pica fisa”, cartea devine o experienta satisfacatoare. Continue reading