Serial nou: “Girls”. O voce, a unei generaţii (Nu este Sex and the City)


Foarte rar apare un serial construit perfect de la început şi atât de limpede în intenţiile lui încât îţi dai seama despre ce va fi, ce fel de umor va avea şi cum vor arăta episoadele viitoare. Homeland, de exemplu, a avut un pilot aproape perfect. Iar Girls este reprezentantul comediei din această listă extrem de mică (atât de mică încât îmi vine greu să găsesc mai multe exemple). Vine pe HBO România din 9 iunie, potrivit site-ului oficial.

Înainte de orice, serialul ăsta n-are nicio legătură cu Sex and the City, aşa cum s-a scris stupid şi leneş în mai multe surse externe, aşa cum Game of Thrones are mai multă legătură cu The Sopranos decât cu Lord of the Rings. Unde Totul despre sex e glossy, Girls e zgrunţuros. Dacă patru femei în jur de 40 de ani erau pline de succes în carieră, aceste patru fete de 22-25 încă mai încearcă marea cu degetele.

Dacă în primul serial eroina avea parte de o garderobă şi colecţie de pantofi fabuloasă, pe care nicio femeie care trăieşte dintr-o rubrică săptămânală într-un ziar nu şi-ar permite, Hannah Horvath din Girls poartă numai lucruri care nu-i vin bine şi arată de parcă ar fi fost cumpărate de la second hand (ain’t nothin’ wrong with that). Şi diferenţele continuă.

Asemănările constau doar din numărul fetelor şi din discuţiile lor sincere despre sex. Iar în primul episod comparaţia e abordată şi de personaje: Shoshanna (Zosia Mamet din Mad Men şi Parenthood) se compară cu o Carrie din care mai iese Samantha la iveală (nimic mai fals, aflăm ulterior).

Hannah Horvath e creaţia unei fete geniale de 25 de ani – Lena Dunham. Ea e actriţa principală, scenaristul, regizorul, monteurul, în timp ce mai are ca ajutor o altă scenaristă, Jenni Konner (un interviu foarte fain, în link), care a lucrat la un serial scurt, despre care chiar aş vrea să vă vorbesc la un moment dat – Undeclared, dar şi acelaşi producător ca Undeclared: Judd Apatow! Dunham (fără comparaţii cu Sergiu Nicolaescu, vă rog) a mai scris, regizat şi jucat într-un film numit Tiny Furniture, de mare succes la Sundance, care a pus-o pe hartă.

Serialul lui Dunham izvorăşte din situaţia actuală din State şi din lume, din tinerii care îşi fac o educaţie corespunzătoare, aparent, dar apoi sunt nevoiţi să se mute înapoi cu părinţii pentru că nu-şi găsesc un job. Un fel de poveste a slackerului/ratatului feminin, ignorat până acum. Mai ales că Judd Apatow s-a concentrat pe slackerul bărbat în filmele lui de până acum.

Dar Hannah nici nu vrea, nici nu poate să se mute înapoi cu ai ei pentru că, în prima secvenţă, aceştia o anunţă că nu o mai întreţin, pentru că vor să-şi cumpere o casă de vacanţă. Imediat după, Hannah, care lucrează la un roman şi e stagiar la o editură, încearcă să transforme jobul neplătit într-unul care s-o întreţină, dar i se spune prompt că există destui tineri care ar vrea să fie stagiari acolo şi că o colegă de muncă ştie Photoshop.

Hannah calculează că mai poate rezista trei zile în NY, şapte dacă nu mănâncă la prânz. Iar singura sa consolare, Adam, poate cel mai atroce personaj masculin prezent pe orice ecran (inclusiv Hannibal Lecter, Darth Vader şi Terminatorul) doar se foloseşte de ea pentru sex atât de denigrant şi nesatisfăcător încât vă zic sincer că cele două scene văzute m-au făcut să vreau să mă ascund în spatele palmelor.

Celelalte girls sunt ceva mai adunate. Marnie (Alison Williams), cea mai bună prietenă a lui Hannah, s-a săturat de iubitul ei, care e poate cel mai sensibil, atent şi tandru bărbat în viaţă. Jessa (Jemima Kirke) e un soi de spirit liber cu valiză Louis Vuitton. Shoshanna e poate fata cel mai puţin minuţios construită la început, dar nu am grijă în ceea ce priveşte viitorul.

Jessa si Shoshanna

Dacă ar fi să parafrazez replica Shoshannei cu Totul despre sex de mai sus, aş putea spune că sunt o Hannah faţă de mine însămi şi o Marnie faţă de celelalte. Deşi nu locuiesc în New York, mă simt atât de apropiată de situaţia lui Hannah, de confuzia ei, de dorinţele şi de greşelile ei.

I don't want to freak you out, but I think I may be the voice of my generation

Asta deşi poate nu am glume care să distrugă un interviu pentru un job, un gen de umor bazat pe inconfortabil, pe ridicol şi discursuri precum unul susţinut în timpul unui examen ginecologic care se rezumă astfel: mi-aş dori să am SIDA. Dar poate cred, într-un fel, ce spune ea, drogată cu opiu, pe cale să leşine, în camera de hotel a părinţilor ei: I think I am the voice of my generation. Or at least a voice, of a generation. 

Serialul ăsta nu e pentru oricine. Mai ales pentru că Dunham are cojones de a-ţi prezenta personaje uşor de detestat şi a te face să le iubeşti ulterior. De a prezenta situaţii precum o adunare a fetelor la o clinică de avorturi, prezentate în cheie umoristică, dar în acelaşi timp uman şi mai autentic decât suntem obişnuiţi. Şi mai ales de a scrie şi a se regiza pe sine în timpul unora dintre cele mai oribile scene de sex posibile.

Câteva note interesante de producţie despre care am citit. Hannah e destul de neîngrijită tot timpul, oricum arată mai rău decât Dunham la evenimente publice. Şi asta pentru că actriţa a probat garderoba purtând pantaloni mulaţi pe dedesubt, la care a renunţat la filmări. De asta Hannah pare mereu a fi prea grăsuţă pentru hainele ei. De asemenea, deşi HBO i-a oferit opţiunea de a avea decoruri largi, pentru a face filmarea mai uşoară, Dunham a ţinut morţiş ca apartamentele fetelor să fie exact la fel de mici ca cele pe care şi le-ar permite fetele în NY, nimic mai mult.

Cronici pe Metacritic

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s