Casa molimei lui Jim Crace. Postapocaliptic deloc coplesitor

Sunt nebuna dupa Jim Crace. Sau mai exact sunt nebuna dupa prima carte pe care am citit-o de Jim Crace, In clipa mortii, pe care am elogiat-o in trecut chiar pe acest blog, atunci cand scriam intr-un ritm sustinut. Dar de Casa molimei am fost dezamagita. Nu e rea, dar nu e potentialul maxim al lui Crace.

In ultima vreme m-am decis sa citesc si sa vad tot ce pot pe subiectul postapocaliptic pentru ca, sincer, lucrez la un proiect postapocaliptic si vreau sa stiu cam care sunt lucrurile comune pentru a le evita. (My own project va fi oricum o comedie, deci deja tonul se schimba, nu vorbim despre The Road/Drumul aici).

Wibbly-wobbly, timey-wimey in Doctor Who. Regret versus Aventura

Cand am lucrat (din greu, dar cu imensa placere) la o editie a emisiunii Ca-n filme (integral, in link) dedicata calatoriei in timp, mi-am facut documentarea si chiar am stat sa ma gandesc foarte mult la ideea asta, de time travel si unde – cand?!? – as calatori, ce as face si daca mi-as dori sa schimb ceva. Pentru ca, am ajuns la concluzia asta, oricat de variate ar fi modurile de transport in timp si tipurile de povesti care se pot spune (practic toate: thriller, horror, comedie, comedie romantica, etc), ele tot in doua categorii se impart ca motivatie: regret sau aventura.

30 Rock la final. Perfect.

A existat o vreme (dubioasă, recunosc) în care ridicam din sprânceană atunci când auzeam de anumite seriale TV care luau premiu după premiu. Atunci mă uitam la foarte puţine seriale (weird, right?) şi titluri ca Mad Men şi 30 Rock

Silver Linings Playbook/ Scenarii pentru happy-end. Drăguţ, amuzant, emoţionant, dar mincinos

I don’t want to rain on this film’s Silver Linings parade. Pun intended. Cert este că mi-a făcut plăcere să-l văd. M-a amuzat. Chiar m-a emoţionat. Interpretările sunt bune şi personajele au viaţă în ele. Însă. Există un însă: totul este o minciună.

Spoiler alert (deşi scrie în titlul românesc: Scenarii pentru happy-end)

“Atlasul norilor/Cloud Atlas” (de David Mitchell) – Povestea care a schimbat lumea

N-o să vorbesc de data asta despre filmul regizat de Andy şi Lana Wachoski (Matrix) şi Tom Tykwer (Run Lola Run, Perfume – The Story of a Murderer). Ba chiar n-o să vorbesc foarte mult despre abuzuri, exploatare, cei puternici care îi prăduiesc pe cei slabi etc. În loc, o să mă axez pe tema mea preferată din carte, pe care nu am văzut-o prea discutată şi pe care filmul, dacă ar fi exploatat-o, ar fi fost mult mai interesant. Acea temă este meta, as most of my favorite things are: scopul poveştilor în lumea noastră şi influenţa lor. Partea asta mi-a rămas cel mai puternic în minte, la vreo cinci luni după ce am terminat romanul.

Les Miserables/ Mizerabilii – I Dreamed a Dream in prim-plan

Gândindu-mă la filme, de foarte multe ori, în procent covârşitor, îmi vine să zic: e bine filmat, imaginea este spectaculoasă, dar…

La Les Miserables/ Mizerabilii, afirmaţia opusă este (în mare parte) adevărată. Ai actori care îşi dau sufletul cântând – şi de aseară mă gândesc în continuu la Anne Hathaway şi minunea pe care a reuşit-o în filmul ăsta. Să transmită atâtea şi să fie punctul culminant al filmului (deşi mai erau vreo două ore până la The End)…