“Marina”, romanul gotic al lui Carlos Ruiz Zafon

Am avut plăcerea să citesc această carte în Chişinău, mai ales pe terasa hotelului unde stăteam, în două zile calde şi însorite, cu muzică neacordată de la mai multe instrumente ca fundal sonor, atât de potrivit pentru o carte care ar putea părea horror, dar e de fapt despre maturizare şi acceptarea morţii. Şi instrumentele se auzeau şi teoretizam că ele de fapt sunt în camere diferite fiecare şi eu auzeam sunetele ieşind pe fereastră, pentru că ce cântau instrumentele era în disonanţă şi niciunul nu avea legătură cu cealaltă…

Încerc să demonstrez ce coloană sonoră potrivită am avut!

Iar cartea m-a prins, m-a prins rapid şi abia aşteptam să vad ce se întâmplă mai departe, dar o iau înaintea mea la pas rapid.

Seriale noi: Cronică “American Horror Story”. Cacofonia groazei

Pe principiul so bad it’s good, o să mă uit la acest serial până la sfârșitul vieții lui, care n-o să vină prea devreme, pentru că momentan are audiențe foarte bune. American Horror Story, creat de Ryan Murphy și Brad Falchuk, echipa de șoc din spatele altui supermegahit care s-a dedat kitschoșeniilor, Glee (plus Nip/ Tuck), este un ghiveci de clișee, o alăturare rococo a imaginilor șocante, o mașinărie care în primele trei episoade arde prin combustie internă povești care l-ar fi putut ține un sezon întreg de 12-13 episoade.

Filme care ne-au băgat în sperieți (Happy Halloween!)

Trifoi cu patru foi

The Evil Dead (1981)

Primul la care m-am gândit a fost Drag Me to Hell, dar nu-i destul de scary. Pe filiera Sam Raimi am ajuns la debutul The Evil Dead, un low-budget inventiv, sinistru și cu efecte speciale atât de proaste, încât n-ai cum să-l iubești. Câțiva puștani ajung la o cabană izolată din pădure, găsesc o Book of the Dead înăuntru și citesc din ea și all hell breaks loose, în forma pușitlor tranformați în zombi sau demoni greu-de-ucis. Vă asigur, dimensiunea coșmarescă a acestei povești clasice e cât se poate de particulară, distilată într-un moment cu o femeie posedată și ciopârțită care râde într-un fel atât de artificial încât îți stă râsul în gât. Ash, singurul nedemonizat, ține filmul pe umerii lui, fără replici, doar cu priviri care variază de la teroare, la șoc, la superioritate (când dă cu drujba în ceva și nimerește). Plus, creaturile descompuse de la sfârșit sunt animate în stop-motion!

Supernatural, holy brotherly love

Daca n-ar fi existat prima si ultima secventa din episodul-pilot al “Supernatural”, probabil ca as fi renuntat sa ma uit la el dupa al doilea episod ( se chema “Wendigo” si a fost kinda shitty). Dar nu, Eric Kripke, geniul din spatele serialului (care va ajunge o legenda in televiziune la fel ca Joss Whedon si J.J.Abrams si Ronald Moore), s-a hotarat sa creeze si o poveste mai mare, mai puternica, construind pe acele doua secvente un fel de coloana a infinitului – cerul a fost limita.

True Horror cu Giles din “Buffy”

“True Horror” e seria mea preferata de documentare de la Discovery Channel. Evident, mare parte din credit il are si Anthony Head (previously known as Anthony Stewart Head), pe care multi dintre noi il stiu mai bine drept Rupert “Ripper” Giles din “Buffy the Vampire Slayer”.

Si normal ca Head ar face emisiunea asta, pentru ca-l ajuta “experienta” anterioara in ceea ce priveste supranaturalul. Seria asta de documentare analizeaza, in contemporan, miturile din trecut. Am prins pana acum trei episoade (sper ca exista mai multe, totusi). Primul e cu vampiri (d’oh), al doilea cu varcolaci si al treilea cu vrajitoare.

Splice up your life

Asteptam de mult timp filmul asta, mai ales pentru ca regizorul, Vincenzo Natali, a facut poate primul film, ciudat/sci fi ish/greu de incadrat intr-o categorie, de care m-am indragostit, adica “Cubul”. Si Guillermo del Toro e producator executiv. Iar pe Guillermo il ador. Always have, always will.

Filmul e o variatiune pe tema creata de Mary Shelley cu Frankenstein, omul de stiinta si prostiile pe care le face cu din cauza inconstientei si arogantei, tema tratata pe larg in aproape fiecare episod din Fringe. Dar cu adevarat interesanta e digresiunea in ideea “ce inseamna sa fii un parinte bun”. Care sunt limitele? Devierile? Cum arata rolurile in prezent? Cherry on top: avem si o mica discutie voalata despre avort, atunci cand cei doi incearca sa decida daca sa opreasca experimentul (adica sa-l omoare pe subiectul experimentului) sau nu…

Rammstein si horror (the good kind)

Ca intr-un film de groaza… Ceata rosiatica

Concertul Rammstein de duminica, de la Sonisphere, chiar a fost uimitor. Nu stiam exact ce se va intampla si mai bine a fost asa decat sa astept fiecare moment dement in parte.

Din pacate, am scris pentru serviciu o cronica a concertului, si n-are rost sa reiau aici foarte mult din ea. Vorbeam cu doi dintre membrii Alice in Chains si ziceau ca spectacolul Rammstein e “teatru”. Ceea ce e foarte adevarat. Si oboseala acumulata de la stat trei zile in picioare in zona Romexpo plus mers dimineata la serviciu tot weekendu a disparut atunci cand ochii mi-au fost vrajiti de ce era pe scena.