“Ultima ieşire spre Brooklyn”: Hubert Selby Jr. pre-Requiem pentru un vis

Mi-a fost greu să citesc cartea asta şi, se pare, şi să scriu despre ea, având în vedere că am terminat-o acum vreo lună sau chiar mai mult. parţial din cauza structurii dificile: blocuri de text de narator la persoana a III-a combinate cu dialog combinate cu gânduri şi tot aşa, cu puţine semne de punctuaţie.

Niciunul dintre ingrediente nu este separat de celălalt într-un fel, aşa că până te obişnuieşti cu formatul aproape stream of consciousness, dar nu exact.

Personajele, multiple, pentru că volumul e de fapt o culegere de poveşti ale oamenilor diferiţi din acelaşi cartier, dar care au mai multe lucruri în comun, pentru ca pur şi simplu să fie un roman şi nu o colecţie de povestiri (iar 2-3 personaje de şmecheraşi de cartier fac salturi dintr-o povestire în alta, pentru a face legătura mai puternică). Continue reading

Advertisements

Jeanette Winterson creează magie cu “Sexul cireşilor”

Aceasta nu este o carte de dragoste sau cel puţin aşa văd eu lucrurile. Mai degrabă e o carte despre felurile în care dragostea distruge, dar într-o măsură foarte mică.

Într-unul dintre oraşele pe care le-am vizitat, întreaga populaţie fusese măturată de iubire, de trei ori la rând. După cea de-a treia împrejurare, singurii supravieţuitori, un călugăr şi o curvă, au hotărât ca dragostea să fie scoasă în afara legii, în noul stat, şi că oricine va fi descoperit lăsându-se în voia ei va fi condamnat la moarte. 

Deci iubirea e văzută ca o molimă, inclusiv de unul dintre cele două personaje principale, Femeia cu Câini, un personaj monstruos, mai greu decât un elefant, care-şi apăra convingerile cu violenţă, dar nu poate să-şi apere sinele de iubirea maternă pentru un copilaş găsit în apa murdară a Tamisei, pe care-l botează Jordan, într-o referire spre fluviul în care a fost găsit şi Moise. Continue reading

Iubirile lui Milorad Pavic scrise în “Mantia de stele”

 În ultima vreme am fost cam reticentă la poveştile de dragoste, în sensul că trebuie să fie cu adevărat speciale şi ferite de siropoşenii ca să suport să le citesc. Iar Milorad Pavic (la prima mea întâlnire cu el, dar clar nu ultima) a reuşit să-mi atragă atenţia. Un alt motiv pentru care am fost reticentă la început a fost omniprezenţa zodiilor şi horoscoapelor, dar până la urmă cartea m-a cucerit, chiar destul de devreme.

Ai putea spune că Mantia de stele e un volum de povestiri în ramă, deşi persoana care călătoreşte în şase poveşti diferite este aceeaşi, ea nu influenţează în niciun fel poveştile, doar este martor la ele, iar vocea ei nici nu se aude în afară de primul capitol, în timp ce trece dintr-o matrioşka (ea le zice păpuşi ruseşti, dar parcă matrioşka e un termen mai simpatic) în alta. Dar nu pot fi considerate vieţi anterioare, pentru că majoritatea au loc aproape concomitent, în afară de două-trei, care au loc în trecut. Continue reading

“Secta egoiştilor” singuratici, de Eric-Emanuel Schmitt

Despre cărţile lui Eric-Emmanuel Schmitt am citit multe texte pe bloguri :). Am ştiut că trebuie să-l încerc şi eu, aşa că, atunci când l-am găsit la reduceri, 9,99 lei la Cărtureşti (înainte de deschiderea Anim’Est), am cumpărat imediat “Secta egoiştilor”. Fiind un volum de debut, cred că mai trebuie să mai gust una înainte de a mă edifica. Nu a fost rău, dar nici nu m-a captivat prea tare cartea. Poate pentru că în general îmi plac volumele ceva mai cărnoase şi aici e vorba de un singur personaj, Gaspard Languenhaert, un egoist care duce egocentrismul lui pe culmi dintre cele mai înalte, până acolo încât să se simtă Dumnezeu.

Gaspard e “investigat” ceva secole mai târziu de un narator nenumit, care, până la urmă, nu e un personaj suplimentar, ci o altă faţetă a franco-olandezului, care-i descoperă întâmplător doctrina în bibliotecă, în timp ce lucra la un doctorat cu alte capete aplecate. Aşa cum le spune el, amuzant, studioşilor din Bibliotecă. Continue reading

Cormac McCarthy: Tatăl, Fiul și Sfântul “Drum”

Ce să spun despre Drumul? Poate că încă nu am văzut filmul şi bine-mi pare, pentru că nu voiam să fi ştiut sfârşitul la această poveste. Lăsând la o parte Premiul Pulitzer câştigat de Cormac McCarthy, romanul ăsta e o minune. Mai ales că e scris, în mare parte, cu o economie de mijloace uimitoare, cu vocabular redus şi linii de dialog formate din 2-3, maxim 4 cuvinte.

Timpul nu are însemnătate într-o lume distrusă de un război nuclear (probabil, nu e clar, dar se potriveşte aşa, pentru că nici puţinii oameni rămaşi nu înţeleg exact ce s-a întâmplat), iar călătoria Tatălui şi Fiului (nu mai au nicio relevanţă, nu mai determină identităţi) de-a lungul Drumului (cu adevărat cel de-al treilea personaj al cărţii)  e observată din când în când. Poate fi vorba de două zile consecutive sau de pauze de o lună-două. Continue reading