“Teodosie cel Mic” – Răzvan Rădulescu cel Mare

 Sunt pregătită să declar, cu toată încrederea, că acesta este romanul meu preferat scris în România, din cele citite până acum. E de-a dreptul fermecător, amuzant, jucăuş şi plin de originalitate. E un fantasy autohton pe care îl căutam de mult şi în sfârşit am reuşit să-l împrumut de undeva.

Ştiam că Răzvan Rădulescu (cunoscut, din păcate, mai mult ca autor de scenarii la filme precum Moartea domnului Lăzărescu sau Marţi după Crăciun, pentru a numi doar două din fooooarte multe) a scris şi cărţi, dar nu ştiam că a făcut-o aşa!

În primul rând, avem un warrior complet badass, Pisicâinele, care este mentorul şi consilierul tânărului principe Teodosie cel Mic. Pisicâinele a prilejuit multe discuţii cu prietenii mei, în care încercam să desluşim ce anume are de la pisică şi ce anume de la câine. Concluzia a fost că persoanele care preferă câinii (inclusiv eu) îl văd mai mult câine, iar cele care preferă pisicile, şi-l închipuie mai mult pisică.

Dar Pisicâinele şi-a croit drum cu săbiuţa lui în orice clasament cu cele mai faine personaje, cu o minte ascuţită brici, cu loialitate şi abilitatea lui de a lupta!

“One Day”, dragoste cu năbădăi timp de 20 de ani

“O zi”, în curând, pe marile ecrane, cu Anne Hathaway şi Jim Sturgess. Dar, până atunci, am reuşit să citesc cartea, pe care o ochisem de mult timp datorită recomandării lui Jonathan Coe. (It’s rare to find a novel which ranges over the recent past with such authority, and even rarer to find one in which the two leading characters are drawn with such solidity, such painful fidelity to real life – la naiba, a zis-o bine. Eu ce sa mai scriu despre carte acum?) Orice cititor mai vechi al blogului meu îmi cunoaşte obsesia pentru Coe, aşa că trebuia să citesc această carte.

Am aşteptat şi am aşteptat, până când mi-am comandat cartea de pe Book Depository (recomand site-ul cu căldură – taxe poştale 0), cu… fix o săptămână înainte să aflu că s-a tradus în română: O zi. Nevermind. E mai faină în engleză.

Never Let Me Go – Kazuo Ishiguro

“Sa nu ma parasesti/Never Let Me Go” este genul de carte pe care e mai bine s-o citesti fara sa stii nimic despre ea. Asa ca voi spune cateva cuvinte despre ea inainte de un “spoiler alert”.

Nota: Eu m-am spoilerit de la rezumatul din interiorul cartii (pagina 4), care apare imediat dupa biografia lui Kazuo Ishiguro.

“Never Let Me Go” este genul de carte care te cucereste de la inceput, ceea ce in engleza se numeste “page-turner”. A devenit dupa doar cateva pagini una dintre preferatele mele, poate si datorita naratoarei, Kathy H, care, in prima parte a cartii povesteste despre prietenii ei, Ruth si Tommy, cu care locuieste la Hailsham, un fel de scoala privata din Marea Britanie. Pana acum, nimic uimitor, daca n-ar fi vorba de stilul in care povesteste Kathy. La inceput am vrut sa descriu stilul ca fiind simplu, delicat, usor retinut, dar abia cand ajunsesem la ultimul capitol mi-am dat seama ca cel mai potrivit cuvant care sa descrie stilul cartii este resemnare. Asa vorbeste Kathy, resemnata, detasata de toate incidentele povestite. Evoca stari si senzatii intense, anxietate de adolescent, dor si tristete, dar este ca si cum acestea nu mai conteaza pentru ea.