Am citit recent pentru prima data o carte scrisa de Rodica Ojog-Brasoveanu. “320 de pisici negre”. Si daca nu mi se intampla sa ajung pe o insula pustie sau intr-o celula de inchisoare in care exista doar carti scrise de ea, atunci asta va fi ultima 100%. De ce nu mi-a placut? Let me count the ways…
Dar sa incep cu singura faza relativ amuzanta, cea in care 320 de mite negre sunt adunate, rapite si inghesuite intr-un apartament de bloc din Bucuresti, unde fac tot felul de stricaciuni. La faza asta am ras. Dar atata tot. (Si I’m really a dog person, marturisesc)
In primul rand, pentru o carte politista, nu am simtit niciun fel de suspans. Nu mi-a pasat deloc ce se intampla cu personajele si nici cu cautarea lor, a unei Madone de aur.
In al doilea rand, am detestat-o de la inceput pe Melania, prezentata intr-o serie de carti, in care “320…” e a treia. Nu-mi pasa ca nu am citit celelalte carti pentru a-mi face o parere, nu cred ca doamna policierului romanesc a construit-o diferit in celelalte volume. Felul in care a fost scrisa este dincolo de enervant si de arogant. Ca si cum ar fi cea mai inteligenta femeie de pe Planeta, si cea mai activa, la 63 de ani. Cel mai tare m-a scos din minti cand vorbea cu ea insasi. Si-si spunea draga mea, de parca ar fi suferit de personalitate multipla si cele doua identitati s-ar fi intalnit la ceai si chec si ar fi vorbit. SPOILER ALERT pentru paranteza ce urmeaza (faptul ca un infractor britanic, inteligent, logodit, la veo 40 de ani s-ar fi indragostit de femeia aia si buclele ei albe este absolut penibil. Lipsit de credibilitate. Nu am vrut sa cred cand au aparut primele semne si nu am putut sa cred cand s-a confirmat. My dear Melania my ass).
Lipsa de credibilitate e reprosul principal pe care i-l aduc cartii. Sunt multe lucruri care nu se leaga, multe personaje de carton si multe lucruri care-i pupa in fund pe politistii din Romania comunista (Infractorul britanic spune ca sunt cei mai buni din Europa, mai bine organizati de cat Scotland Yard-ul, iar eu raspund: “Ioi!”). Englezul Ned Morton, un tip cool si inteligent n-are ce altceva sa faca decat sa vina in Romania si sa alerge dupa motani.
Iar stilul de scris este genul acela care nu rezista deloc la trecerea timpului, unul dintre testele de aplicat marilor romane (am mai citit carti scrise in anii ’70 care nu m-au suparat deloc cu stilul lor). Este invechit, demodat si suparator.
(Pop-)culture geek and proud! 
Au, asta a durut :)) În două privinţe îţi dau dreptate: imaginea poliţiei româneşti este binişor deformată, iar Melania poate să enerveze… dacă nu te amuză. Până la urmă totul ţine de personalitatea cititorului. Eu m-am îndrăgostit de bătrânică. E vanitoasă, face multe lucruri de neînţeles, dar portretul, în ansambul, este cel al unui om care refuză să se adapteze unor vremuri lipsite de farmec.
Sunt curioasă cum a-i s-o percepi pe Minerva, alt personaj cunoscut din romanele Rodicăi Ojog-Braşoveanu. E în multe privinţe opusul Melaniei, o “femeie de fier” cam lipsită de umor. Dacă vei dori vreodată să revii la Rodica Ojog-Braşoveanu, îti recomand cu căldură cărţile din seria “Minerva”.
O sa spun probabil o chestie pe care o tot auzi, dar “pe vremea aia” RO-B avea farmec 🙂 Iar daca nu-i zugravea prietenos pe militieni, nu mai pupa publicare; era pur si simplu imposibil. Nu zic ca am fost fascinat de romanele ei politiste, totusi fatza de multe altele, cu capitani omenosi si raufacatori care voiau sa destabilizeze Romania socialista, astea erau putin altceva. Sigur, asta nu inseamna ca trebuie sa-ti placa 🙂
Apropo, ai citit romanele lui Nicolae Paul Mihail?
Veo, stiu ca avea farmec pe vremea aia. Dar eu sunt un cititor dezvoltat mult dupa vremea respectiva si judec fiecare carte in contextul celorlalte romane citite de mine, care sunt muuuuuuuuuult mai pe sufletul meu.
Isabella> problema mea nu e legata neaparat de caracteristicile personajului Melania, ci de felul in care este scrisa. Si de faptul ca vorbeste cu ea insasi 😀 Sunt genul ala de persoana caruia nu-i pasa neaparat ca personajul este unul negativ, atata timp cat e credibil si bine-conturat. Exista cateva personaje negative pe care le iubesc 🙂 (de exemplu, Woland din “Maestrul si Margareta”).
Sunte perfect de acord cu tine. Nici mie nu mi-a placut cum scrie aceasta doamna. Dar trebuie sa incep prin a te felicita pentru rezistenta pe care ai avut-o sa citesti o carte intreaga scrisa de ea. Eu una nu am putut. Am incercat dar m-au lasat nervii. Am inceput sa citesc “Cianura pentru un suras” si am rezistat numai pana la pagina 21. Si tare nesuferita mi s-a parut babuta asta, Melania. Lesinata, fara vlaga si cu cateva lipsuri prin partile esentiale ale creierului. Dar daca as putea trece peste faptul ca personajul principal ma scarbeste nu pot trece peste faptul ca este o carte foarte prost scrisa. Am avut impresia ca citesc un plagiat. Pasaje pe care le citisem de curand la alti autori le-am regasit in cartea asta. Si trebuie sa spun ca erau nereusite, ilogice, false si incomplete. Nu mai pun in viata mea mana pe o carte scrisa de Rodica Ojog Brasoveanu.
Trebuie sa recunosc un lucru…M-a uimit putin felul in care ati pus problema legata de cartile Rodicai Ojog Brasoveanu. Fiind policieuri, consideram subinteles faptul ca reprezinta o lectura usoara de autobuz sau de drum lung cu trenul sau masina, daca esti pasager si nu sofer, evident.
In nici un caz nu putem vorbi despre calitate in cazul literaturii de acest gen. Cartile politiste sunt interesante prin modul in care sunt construite misterele, incitante in momentul in care te chinui sa descifrezi misterul dinainte, dar…cam atat.
Iar Melania, asa cum a spus si Isabella este un personaj care amuza. Si este chiar bine construita pentru un personaj criminal pentru ca, trebuie sa recunoastem, un criminal sigur are o doaga sau mai multe lipsa ca sa ucida. Nu toti pot fi Hanibal Lecter, lucizi, inteligenti si chiar sarmanti.
Tocmai aici este frumusetea Melaniei. Cine se asteapta ca o babuta sa comita asemenea crime?Si pentru asemenea motiv. Cat despre luciditatea si inventivitatea ei pot spune ca se potrivesc tipologiei unui personaj dezaxat mintal, ba chiar usor schizofrenic si ingrozitor de plictisit!
Este un melanj ciudat, surprinzator, dar tocmai prin seria aceasta de contraste foarte interesant.
Iar modul de a scrie al Rodicai este unul foarte lejer, adapat perioadei descrise si genului abordat. Nu vad nimic iesit din comun sau deranjant la el.
Va recomand sa cititi si cartile lui Raymond Chandler, in special “Totul se plateste” si o sa vedeti ca si acolo stilul si limbajul sunt adaptate perfect perioadei (SUA anilor ’30)si personajelor
Ce incerc sa spun cu asta? Ca perioada, decorul si varsta alese de Rodica Ojog-Brasoveanu pentru cartile ei sunt destul de fade si nu ofera prea multa culoare, dar de aceea cartea ei este cu atat mai interesanta. Pentru ca reuseste sa puna de asa natura in scena lucrurile incat sa capteze atentia…cel putin unei parti a cititorilor.
Agasant… Într-adevăr, gusturile nu se discută, însă cum poți să spui că ” n-are haz ” ? Cred că-ți lipsește termenul de ” umor “. Ce citești ? Defapt, scuză-mă.. Ce cărți ți se par amuzante, înafară de Scufița Roșie și Motanul Încălțat ? Ești incapabil să citești cărți polițiste, serios.. Dacă nu ți-a plăcut de ce ai continuat s-o citești ? Interesantule..
de fapt, imi plac enorm de multe tipuri de umor – verbal, slapstick, cateodata grosier, dar imi place mai ales umorul bazat pe personaj, umorul sofisticat. In cazul Rodicai Ojog Brasoveanu, mi se pare ca umorul e expirat si fortat. Nu sunt incapabilA sa citesc carti politiste, dar cartile alea trebuie sa imi ofere mai mult. Multumesc, oricum, pentru opinie.