In tara ultimelor cuvinte


“In tara ultimelor lucruri” e destul de diferita de celelalte carti ale lui Paul Auster pe care le-am citit. Dupa ce citesti mai multe de el, iti dai seama ca are cateva patternuri. Cartile sunt narate de un barbat, de obicei scriitor, scriitor in devenire sau jurnalist. Acest barbat de obicei a avut parte de o trauma puternica – de cele mai multe ori, i-a murit sotia si/sau copiii. Cartile lui au loc sau macar incep in New York, mai precis, Brooklyn, cartierul in care locuieste si el. Personajele lui Auster, am mai observat eu, impartasesc aceeasi obsesie/pasiune/dragoste pentru muzica jazz si pentru baseball.

Pe Auster l-am inceput asa cum, cred eu, trebuie sa-l incepem cu totii: cu “Trilogia New Yorkului” (pe care o am si in engleza, si in romana), trei microromane, false povestiri politiste, care au legaturi subtile unele cu celelalte. Trilogia e despre relatiile dintre scriitor, personaj si narator, dar si multe altele. La inceput e greu s-o citesti, dar cand in sfarsit iti “pica fisa”, cartea devine o experienta satisfacatoare.

De Auster am mai citit “Palatul lunii” si “Cartea iluziilor”. Si acum “In tara ultimelor lucruri”, care mi-a placut destul de mult, in afara de mici probleme pe care le-am avut. Primele detalii pe care le-am observat la carte, o distopie, sunt: naratorul este o femeie abia trecuta de adolescenta, Anna Blume; Anna nu este scriitoare: Si singura experienta traumatizanta din viata ei – burgheza, linistita, rasfatata – este disparitia fratelui ei, jurnalistul William Blume, intr-un oras aflat in ruine, dupa un cataclism neidentificat. De asemenea, lumea fiind in ruine, personajele nu mai au timp sa se gandeasca la scorurile de baseball sau sa asculte muzica jazz.

In carte, Auster pune un semn de egalitate intre lucruri si cuvinte. Daca lucrurile dispar, pe rand, in curand dispar si cuvintele care le denumesc pe acestea, pentru ca nu mai sunt folosite. Anna da exemple de asemenea cuvinte: “ghiveci” sau “porttigaret”, obiectele dispar – nu mai exista plante pentru ghiveci, iar tigarile sunt un bun pretios de contrabanda (desigur!) – atunci cuvintele devin inutile.

Cea mai mare problema pe care o am cu cartea asta: e mult prea scurta. Cand creezi o lume post-apocaliptica sau de fapt orice fel de lume diferita de cea contemporana, poti sa ai multe de scris despre ea, poti sa o completezi cu mult mai multe detalii decat o face el. Poate cartea pe care o scrie un alt personaj, jurnalistul Samuel Farr (care stransese mii de pagini de notite) ar fi fost mai curprinzatoare. Dar, pe de alta parte, e bine ca Auster a incercat ceva nou, pentru ca i-ar fi fost mult mai usor, mai convenabil, dar si mai previzibil sa-l ia pe Sam ca narator.

Lumea creata de el este, insa, destul de interesanta. Initial voiam sa zic ca orasul este cuprins de haos, dar nu e deloc asa. Sistemul oarecum mafiot este bine pus la punct. Exista secte de sinucigasi, cei care nu mai au puterea de a trai. Exista joburi disponibile precum colectori de gunoaie, de cadavre, sau cautatori de obiecte rare. Cand cineva moare intr-o casa, aceasta este imediat “cucerita” de gangsterii de alaturi. Fortele de ordine primesc de la stat locuinte. Cadavrele si excrementele sunt folosite pe post de combustibil (desi nu stiu exact cine se foloseste de combustibil – nu oamenii de rand asta e clar).

Ca orice distopie, si cartea asta e de fapt o oglinda de carnaval pusa in fata lumii noastre. Oglinda deformeaza putin realitatea, dar esenta ramane: risipa de resurse va duce la colaps. Oamenii bogati vor avea parte de o eutanasie mai scumpa, mai placuta. Smecherii se imbogatesc pe timp de criza.

Anna mi se pare o fiinta cu adevarat norocoasa. In contextul tarii cu obiecte si cuvinte pe cale de disparitie. Crescuta oarecum in puf, dupa cum recunoaste ea, ajunge sa se descurce bine in lumea necunoscuta. Ea pleaca de acasa pentru a-l gasi pe fratele ei, William, corespondent al unui ziar in lumea prabusita si-si povesteste aventurile intr-o scrisoare catre iubitul din copilarie.

In oras e foarte usor sa intri, dar aproape imposibil sa iesi. Norocul ei o conduce catre momente in care cunoaste oameni. Si, asa cum ne da de inteles Auster, legaturile umane sunt cele mai importante. Anna nu este rasfatata de oamenii cu care leaga legaturi. Ba chiar munceste mai mult decat inainte , pentru a-i ajuta. Dar sprijinul pe care acestia i-l ofera o ajuta sa nu se salbaticeasca. Personajul cel mai interesant din carte este Boris Stepanovich, un fel de escroc carismatic si descurcaret, care-si reinventeaza povestea de la o zi la alta. Actioneaza cel mai usor in spatele unor masti. Inventeaza istorii ale obiectelor, pentru ca acestea sa creasca in valoare.

Despre Auster si cinema. A scris scenariul unui film fain, “Smoke”, cu Harvey Keitel si William Hurt, scenariu premiat cu un Independent Spirit Award. A mai regizat cateva filme (nu le-am vazut pe toate), printre care “Lulu on the Bridge”, tot cu Harvey Keitel, care era un muzician de jazz (see? obsession). “Lulu…” nu e prea grozav, pentru ca lucrurile care frizeaza absurdul in cartile lui merg, dar in filme not so much. La fel i s-a intamplat si lui Gheorghe Preda, cu “Ingerul necesar”. Personajul lui principal citeste la un moment dat “Trilogia New Yorkului” (un review aici) si aici e cheia filmului, dar nici lui nu i-a mers prea bine cu absurdul. Proiectul cinematografic “In the Country of Last Things” e in development. Mai multe nu stiu despre el.

Dar mai degraba, cartea ar putea fi adaptata fain intr-un joc RPG, cu questuri de genul “Gaseste-l pe Sam”, “Obtine o licenta de colector de obiecte”, etc. Asa mi l-am imaginat eu. Un fel de “Fallout”, dar ceva mai complex, fara atatea confruntari armate…

5 thoughts on “In tara ultimelor cuvinte

  1. Lulu on the Bridge, DVD original, 49.000 lei vechi intregi, la Auchan. Hai ca totusi, pe langa ce filme gasesti acolo, asta e de mare exceptie😉

  2. catz says:

    hmm.. destul c-ai zis de den brysomme mannen – filmul vazut aseara, dar acum sa mai si scrii despre cartea pe care o citesc!! brrr, invadarea intimitatii culturale… apropo de post-apocaliptic, pe lanark l-ai citit? si mai era o carte bunicica si printre alea de la cotidianul, dar sa ma pocnesti si nu-mi amintesc ce culoare avea coperta…

  3. trifoi says:

    @catz ciudateeel… ti-am hackuit mintea? nu l-am citit pe Lanark si o sa investighez care era cartea de la Cotidianul😀 Multam!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s