Corporatismul, amuzant cum nu e niciodata


“Si atunci ne-au terminat” e romanul de debut al lui Joshua Ferris. M-am apucat de cartea asta din curiozitate. Am o fascinatie bolnava pentru cum vad oamenii lumea corporatista (si chiar am intalnit unele produse creative in domeniul asta, serialul “Better Off Ted” fiind un exemplu bun). Mai am un motiv, dar nu-l divulg acum, momentan.

Cartea e buna, dar am depunctat-o dintr-o pricina: si eu lucrez intr-un mediu corporatist. In sensul de working my ass off. Iar oamenii prezentati in carte lucreaza la o agentie de publicitate. Iar primele zeci de pagini sunt o cronica a cum freaca menta/taie frunze la caini in perioadele in care nu au proiecte. Da, sunt invidioasa pe ei! Hank Neary, de exemplu, isi fotocopiaza romane si le citeste la birou, dand impresia ca lucreaza. Un alt coleg de-al lui are un televizor mic cu antena sub masa si se uita la meciuri. Si tot asa. E frustrant cateodata.

Dar cartea mi-a placut. Elementul de originalitate (putin confuz, dar te obisnuiesti pana la urma) este ca naratorul e colectiv: povesteste la persoana I plural si, pe rand, fiecare din membrii grupului intra sub lumina reflectoarelor. La inceout era enervant. Tot incercam sa-mi inchipui ca mai exista un alt personaj care vorbeste, fara nume, despre care nu stim nimic. Dar cred ca pot sa explic mai bine asa: e ca la barfa. Un grup relativ apropiat il barfeste pe unul dintre ei. Acesta apoi face parte din grupul care-l barfeste pe un altul. Si asta e toata cartea!

In lumea zilelor de munca existau nespus de multe lucruri suparatoare. Ultimul lucru pe care mai voiai sa-l faci era sa te duci acasa si sa speli vasele. Si numai gandul ca o parte a weekendului trebuia dedicata schimbului de ulei la masina si spalatului rufelor era destul ca sa-i faca pe aceia dintre noi cu burta plina dupa masa de pranz sa vrea sa se intinda pe jos, in hol, fortand pe oricine era suficient de prost ca sa vrea sa munceasca sa le dea ocol.

Actiunea are loc in Chicago, in jur de anul 2000, iar firma la care lucreaza eroul nostru colectiv e afectata de criza. Asta inseamna disponibilizari. Si teama de pierderea avantajelor – casa din suburbie, masina la care nu sunt toate ratele platite si tot asa. Tom Mota, cel mai nebun si mai bun om dintre ei, este dat afara. Dar firea lui, clar nepotrivita cu mediul corporatist, il condamnase deja la asta. Tom Mota e genial de sufletist, dar e deprimat si de acolo ajunge la furie. Multa furie. Insa e imposibil sa nu-l iubesti.

Dar e clar ca centrul de greutate al cartii este drama prin care trece Lynn Mason, sefa grupului de la agentia de publicitate, cea a carei voce nu se regaseste in persoana I plural, pentru ca ea e deasupra lor. Si ea are cancer la san si trebuie sa se opereze. Lynn e rezervata fata de subalterni, dar corecta si e clar ca oamenii nu o cunosc prea bine in afara de asta. de-asta avem parte de un capitol rezervat ei, in care ii simtim vocea.

Toata cartea graviteaza in jurul operatiei, desi exista multe divagari (cateodata mult prea multe) si intamplari povestite.

Mult din actiune se refera la o campanie pro bono la care lucreaza personajele, despre cancerul la san, in care trebuie sa conceapa un afis care sa le faca sa rada pe femeile care sufera de aceasta boala.

In ciuda promovarii de pe coperta 1 si coperta 4, cartea nu e chiar asa amuzanta. Se simt personajele ca intr-o cusca, exista multa tristete, drama, iar umorul e mai mult ironie, subtila si afectuoasa. Dar, asa cum spun eu intotdeauna, nu exista drama fara un pic de umor si nu exista comedie fara o miza dramatica. Am zambit de multe ori citind cartea asta. Dar n-am ras niciodata in hohote.

5 thoughts on “Corporatismul, amuzant cum nu e niciodata

  1. DeMaio says:

    În sensul de NU, ăla NU este mediu corporatist. Amănunte despre el o să primești când îmi termin cartea și poți să compari =))

  2. trifoi says:

    Este destul de corporatist, dar nu m-am concentrat prea mult pe detaliile respective…Crede-ma, am si eu experienta in domeniul asta! Doi ani si niste luni. Ai citit cartea asta? Si in ce stadiu esti cu cartea asta?😀

  3. DeMaio says:

    Mă refeream la jobul tău. Sosit din GMP Advertising și Ogilvy&Mather, cred că nu am nevoie de stadii de carte ca să-ți explic una sau alta, dat fiind că le am pe alea de realitate, și-mi permit și să compar anumite firme cu altele, inclusiv din punct de vedere al wannabe-corporatist. Ce zici, am sau nu dreptate?

  4. Publicitatea e mereu fascinanta pentru cine e in exteriorul ei. De parca nu ne lasa si Beigbeder cu impresia ca numai sub influenta cocainei ai fi creativ si toate alea.
    Acum depinde si ce face fiecare in agentia respectiva. Cat de departe e biroul creativilor de cel al accountilor si asa mai departe.
    Cred totusi ca o astfel de carte tocmai de aceea are succes, prezinta lumea in care putini intra si se poate fabula pana la doveziile contrare.
    Mie una mi-ai atras atentia asupra ei, caci titlul e cam nefericit si nu m-ar fi atras s-o citesc.

  5. trifoi says:

    @Gloria, intr-adevar, titlul e nefericit, nu e deloc “agatator”. Nici in engleza nu suna mai apetisant “Then We Came to the End”. Beigbeder nu-mi place deloc. Mi se pare superficial.

    @DeMaio, te intrebam de carte din curiozitate, nu de altceva.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s