S-a strigat lotul 49! Mai liciteaza cineva?

“Comunicarea este cheia” striga unul dintre personajele primului roman de Thomas Pynchon cu care m-am delectat (pentru ca e o delectare). Mai exact, cheia romanului, asa cum este enuntata ea, e strigata de John Nefastis un soi de parapsiholog care cauta sensibili care sa opereze un soi de masinarie, poreclita cu afectiune Demon. Dar asta nu conteaza prea mult, pentru ca este un sub-plot.

Odiseea ii apartine Oedipei Maas, care porneste intr-o calatorie dubioasa, iar aceasta odisee e ambalata in staniolul comercial al unei mari conspiratii (ce dureaza de secole si se desfasoara pe cel putin doua continente). Fostul ei iubit, Pierce Inverarity, moare si o lasa pe ea executor al averii lui. Ea pleaca de acasa, de langa sotul ei, poreclit Mucho (Mucho Maas, get it?), un fost vanzator de masini care are cosmaruri cu o pancarta cu initialele Nada (multe adverbe in viata lui) si care momentan lucreaza ca DJ la postul KCUF (cititi-l invers!).

Oedipa merge la San Narciso, un orasel industrial care practic ii apartinea in totalitate lui Pierce si gaseste itele unei conspiratii care are mare legatura cu Posta, cu timbrele si cu o retea underground de comunicare numita R.E.B.U.T. prin care sunt legati practic toti loserii, perversii, singuraticii, antisocialii, etc (deci practic Pynchon a aflat esenta internetului inca din anii ’60).

Mi s-a parut fascinanta cartea, desi sunt sigura ca exista multe glume pe care nu le-am inteles din cauza lipsei unui background serios in istoria americana (ceva-ceva am, dar gasesc ca nu destul). Povestea cu posta, sistemul alternativ Tristero/Trystero (facem o petitie ca sa rebotezam internetul asa?), e prezentata in mai multe straturi, de la o piesa de teatru la incidente fictive legate de istorie. De asemenea, exista mai multe referiri la filtre de tigari facute din oase de soldati (in tot felul de epoci), un semn ca societatea consumerista a fost construita pe cadavrele tinerilor care au luptat in razboaie.

“Strigarea lotului 49” e vibranta si Pynchon gaseste o cale de a-i intepa pe toti, de la politicieni la neo-nazisti, de la corporatisti la artisti, de la industria cinematografica, la psihiatri (prin personajul terapeut Dr. Hilarius). Personajele ne spun mereu cine sunt prin nume. Am zis deja de Mucho Maas si de Dr.Hilarius, mai pot sa-i mentionez pe Ghenghis Cohen (his name makes me smile 🙂 ) pe Mr. Fallopian si pe Paranoizi, un fel de Beatlesi care canta doar la petreceri.

Acesta este Thomas Pynchon, in una din putinele poze care ne-au ramas mostenire cu el. Imi place de el. A aparut o data la televizor, dar avea piele galbena si era in The Simpsons. E un tip amuzant si, judecand dupa faptul ca nimeni nu da de el, cred ca stie cate ceva despre R.E.B.U.T., despre singuratate si despre moduri atipice de comunicare. Pe un raft mai am “V.” de el si mai mult ca sigur ca o sa pun mana si pe “Curcubeul gravitatiei”.

Nu vreau sa sun dubios, dar parca exista niste legaturi fine intre ce citesc si ce vad. Parca totul se leaga. Oedipa Maas m-a facut s-o vad ca pe Betty Draper din “Mad Men”, o casnica plictisita, ignorata de sot, care nu stie sa comunice cu el cu adevarat. Imi place sa cred ca daca Betty n-ar fi avut copii, ar fi plecat si ea de nebuna ca sa ajunga la radacina izolarii ei. (Mai ales ca perioada e oarecum asemanatoare. Cred ca Oedipa era un pic mai emancipata decat Betty).

Am gasit similitudini si cu “Rubicon”, staniolul conspiratiei si singurul om care vede tiparul respectiv…