Brut si colturos ca un “Gargui”

Spre ghinionul cartii “Gargoyle” a lui Andrew Davidson, in ultimii doi ani am devenit mult mai critica. Poate pe la inceputul lui 2008 m-ar fi pacalit si as fi dat si eu in mania de a-l numi “genial” si “o capodopera”. That is not the case today!

E o carte care se citeste repede, e bine documentata (asta e argumentul pro-Gargui pe care-l aud cel mai des), prezinta niste experiente extreme si astfel ar trebui sa mearga. Dar bine documentat n-ar trebui sa fie o lauda adusa unui roman. Ar trebui sa fie standardul.

Dar ce-i lipseste cel mai mult e sufletul (paradoxal, mai ales pentru ca accentul in carte se pune mult pe suflet – suflete pereche, suflet mantuit, reincarnare, etc). Personajul e atat de rece si de nepasator si vorbeste atat de detasat despre niste evenimente destul de intense, incat niciodata nu pot sa spun ca mi-a pasat de soarta lui.

“Eroul” nostru este un barbat cu o copilarie nefericita, foarte inteligent, dar cu un complex de superioritate, care a citit mult la viata lui, dar a ajuns sa fie un actor porno (si producator, si regizor, si “scenarist”) de succes. Ceea ce deja e deja putin tras de par, pentru ca, dupa cum se stie, nu conteaza cum arata un actor porno (si al nostru era foarte frumos), ci exista un singur organ al sau care primeste prim-planuri.

Aaaaanyway, naratorul nenumit, sa-i zicem NN, avea si o problema cu alcoolul si drogurile, si din cauza asta are un accident de masina in care corpul ii este ars ingrozitor (si ramane si fara organul cu prim-planuri de care am scris mai sus). In consecinta, isi petrece mult timp in sectia de arsuri a unui spital, trecand prin tratamente ingrozitor de dureroase si descrise pana la cel mai mic detaliu ingrozitor de dureros. Pana cand in viata lui apare Marianne Engel, o sculptorita in piatra, suspecta de schizofrenie sau de a fi maniaco-depresiva, care-i tot povesteste ca ei s-au mai cunoscut prin secolul al XIV-lea in Germania.

Se naste o poveste de dragoste (sau se reinnoada, depinde cum privim lucrurile), iar apoi Marianne isi asuma un rol de Seherezada, povestind despre alte iubiri din tot felul de locuri si timpuri, inclusiv Japonia, Islanda, Marea Britanie, Italia. Povestile sunt bine documentate, sunt verosimile, pline de informatii interesante, dar au si un grad de “siropos” greu de digerat pentru mine.

Nu vreau sa dau prea multe detalii despre actiune, coperta a patra a cartii se descurca remarcabil la capitolul asta. Vreau doar sa spun ca, acum, gandindu-ma la carte, nu-mi trezeste niciun sentiment, nimic, iar asta e pentru mine un punct care nu poate fi negociat in relatia cu cartile.

Cred ca problema lui Davidson a fost ca a pus prea mult accentul pe documentare! A descris totul in detaliu, la rece si n-a mai lasat personajul sa vada ce i s-a intamplat in felul propriu. Davidson a incercat sa ne faca sa ne gandim daca povestile Mariannei erau adevarate sau deliruri schizofrenice, cand nu exista urma de ambiguitate in felul in care a pus problema. Iar tenta extrem de religioasa a tot (inclusiv o incursiune in infern) nu se impaca fericit cu ideea de reincarnare. Iar rezolutia nu mi-a placut deloc.

Exista, totusi, cateva descrieri expresive, creative, care mi-au placut. Si as fi citit o carte intreaga despre fizioterapeuta lui, japoneza Sayuri, a carei poveste de familie mi-a placut enorm si care a fost construita foarte fain si adorabil (desi poate prea legata de stereotipurile asiatice).

O ultima nota: Coperta blehhh. Prea multe inimi. In imaginea de mai sus sunt trei: pe cotor, inmprejurul textului bestseller, si chiar ca punct pe i!!! Exista o ratiune in roman pentru asta, dar ori exagerau, ori se abtineau, pentru ca bleeding burning heart e cam dezgustator pentru mine.