Trifoi’s Weblog

un drum de la serviciu la metrou cu doua persoane pe care nu le pot suporta pare a fi o pedeapsa nemeritata. daca nu ai chiar nimic in comun cu persoanele alea, atunci e si mai grav… dar cand companionii de drum incep sa poivesteasca chestii intime desi abia le cunosti, asta e si mai rau…

ma refer mai exact la o tanti jurnalista de la  un tabloid, care in zece minute a povestit despre toate operatiile ei in amanunt, de la simptome, la cauze la recidive, la tratamente. si simteam ca ma imbolnavesc si eu. atatea maladii si sindroame te fac sa te intrebi daca esti intr-adevar sanatoasa, daca trebuie sa-ti faci un set complet de analize si ceva pe deasupra…

si aceasta femeie batranicioasa nu este singura. nu am nevoie sa aflu ca o alta jurnalista a avut atacuri de panica…

nu vreau sa fiu rautacioasa, imi pare rau ca persoanele astea au probleme… dar nu e nevoie sa stiu si eu… nu mai aruncati cu bolile in mine! mai ales ca nu suntem prietene!!!

Intr-adevar, Deja Vu, pentru ca in ciuda faptului ca a fost un film enjoyable, am avut in tot timpul vizionarii acea senzatie de… deja-vu.

Denzel Washington apare, de la brigada de bombe, explozibili si altele asemenea… pentru ca e baiat descurcaret si inteligent, este interpelat in curand de o divizie speciala si nou-creata, care ii cere ajutorul. Seful acestei divizii este Val Kilmer, putin mai grasut decat in vremurile lui de “Batman Forever”.

Aceasta divizie sustine ca poate sa vada trecutul printr-un joc de sateliti si alte camere care creaza un flux continuu de imagini. Acest flux poate sa vada insa doar ce se intampla cu 4 zile si 6 ore in urma si poate viziona un singur loc din spatiu. Fara rewind, fara fast forward…

Pleacă de la imagini cu scenografie minimalistă (Gheorghe Preda s-a ocupat de acest aspect) la scene de o intensitate fantastică, flashback-uri fără replici dar care transmit tot ce intenţionează.

Ana, jucată de Anca Florea (a mai jucat şi în „După ea”) este într-adevăr un personaj atipic pentru filmele româneşti. Astmatică, devenită obsesivo-compulsivă, singuratică, asocială, dar artistă. Trăieşte într-un glob de sticlă, o casă albă, sterilă, pe care o curăţă cu minuţiozitate, pentru ca praful să nu-i facă rău. Şi ea se simte bine aşa.

Un tablou din casă, cîteva linii negre pe un fond alb, ne atenţionează totuşi că există ceva strîmb în viaţa compozitoarei. Pe parcursul filmului Ana încearcă în mod repetat să-l îndrepte, dar bucata de artă se încăpăţînează să stea într-o rînă.

În această situaţie apare „îngerul necesar”. Am crezut că acesta o va salva într-un fel providenţial, asta mi-a inspirat mie titlul: Om care o salvează, om de care are nevoie.

Aici filmul deja deraiază şi îşi pierde orice urmă de coerenţă. Scenele sunt tăiate abrupt şi-ţi lasă semne de întrebare, au  loc tot felul de evenimente fără logică.

Anca Florea nu m-a impresionat foarte mult. Asta şi pentru că e foarte greu să duci în spate un întreg film cu extrem de puţine replici. Am simţit nevoia de priviri în gol şi zîmbete ironice de genul lui Bill Murray sau Kevin Spacey, care nu au nicio problemă cu jucatul fără cuvinte.

Cheia sub care trebuie citită filmul este dată undeva spre sfîrşit, cînd eroina citeşte „Trilogia New York-ului” de Paul Auster. Abia atunci a fost evident că filmul nu trebuia să aibă o poveste, ci să transmită o stare. Personajele din „Trilogie…” se află mereu într-o căutare, sunt misterioase, niciodată nu sunt total dezgolite în faţa publicului.

Povestea şi dialogul au lipsuri evidente, iar atu-urile filmului, teza de la care porneşte muzica şi imaginea, sunt dezavantajate de multe ori pe parcursul filmului.

Părţile care îşi merită apelativul de ALTFEL sunt flashback-urile din copilărie ale Anei, care apar invariabil atunci cînd aceasta compune pentru un festival din Paris. Nu are rost să vi le descriu, merită să le vedeţi singuri.

Cred că sunteţi de părere cu mine că văzutul unui film în autocar este un mare chin… De ce?

1. Pentru că îţi vine să adormi.

2. Pentru că inevitabil vor fi mulţi pasageri idioţi care să cîrtească în continuu: ba că e prea tare, ba că e prea încet, ba că vor să doarmă, ba că vor la toaletă…

Cînd am văzut ca Taxi 4 este filmul pe care să-l vedem la 6:30 dimineaţa, în drum spre graniţă, m-am bucurat iniţial. Asta pînă să văd că a secat fîntîna de originalitate şi că acelaşi producător, Luc Besson, şi-a bătut joc.

În acest caz, din păcate, filmul este cel care să te facă să dormi din simplul motiv că nu aduce nimic în plus faţă de ceea ce am văzut deja repetitiv în primele trei părţi. Ah, sau există unicul detaliu că cei doi vechi tovarăşi, Daniel şi Emilien sunt acum tătici şi au probleme cu copiii lor.

Nu-i de mirare ca ne lipseşte unul din personajele mele preferate ale seriei: Lily. Cariera lui Marion Cotillard înseamnă mult mai mult decît Taxi: “La Vie en Rose”, “Jeux d’enfants”, sau “Un long dimanche de fiançailles”, unde o cuncurează cu succes pe Audrey Tatou. Marion va apărea la anul în filmul “Nine”, alături de Javier Bardem, Penelope Cruz, Catherine Zeta-Jones şi Sophia Loren. Aşa că e clar că nu mai are nevoie de o călătorie în trecut.

Filmul începe cu clasicul om care are nevoie să ajungă undeva foarte repede şi apelează întîmplător la cel mai dement taximetrist din Marsilia: Daniel. De data aceasta, the person in need este un fotbalist “pe val” care trebuie să ajungă la meci.

Emilien e tot cu Petra şi au un copil. Daniel e tot taximetrist şi are aceeaşi privire fioroasă (poate asta îmi inspiră faţa lui după ce am aflat că s-a înjunghiat cu un alt individ într-un bar… so real tough guy). Comisarul Gilbert este la fel de ameţit şi de în lumea lui, încît iar încurcă toate iţele. Petra are tot picioare pînă în cer. Colegul lui Emilien este tot high on pot all the time.

Nimic nu s-a schimbat. Personajele nu au evoluat în niciun fel. Faptul că au făcut copii între timp nu i-a schimbat deloc.

Seria Taxi a ajuns să însemne stagnare. Chiar regres, de la o comedie inteligentă, cu personaje amuzante, la o supă reîncălzită şi redundantă, cu poveşti neverosimile.

Tagline: Eat… drink… and be buried…

Nucleul din independentul “Ultima cină”, referinţă către ultima masă a unui condamnat la moarte, intră în categoria întrebărilor acelea ipotetice, al căror răspuns îţi va spune cîte ceva despre persoana pe care o întrebi.

[Parafrazez]“Cunoşti un tînăr idealist pe nume Adolf Hitler şi ştii ce se va întîmpla în lume din cauza lui. Ce faci? Îl omori cît încă mai ai ocazia?”

Ei bine, această satiră/comedie neagră este despre un grup de cinci tineri idealişti care decid că răspunsul la întrebarea ipotetică de mai sus este „Da” şi pornesc în căutarea tinerilor şi potentialilor următori Adolfi Hitler. Liberali, aroganţi şi intelectualo-artişti, fiecare din ei are personalitate şi păreri politice şi sociale bine stabilite.

Tradiţia iniţială era să invite un oaspete special la o cină în şase, unde să aibă o discuţie intelectuală. Într-o seară, oaspetele nu poate ajunge şi cei cinci îl invită pe un şofer de camion pentru a completa locul disponibil la masă. Lucrurile degenerează cînd şoferul se dovedeşte a fi un extremist de dreapta, rasist, anti-semit, care spune că „Hitler avusese o idee bună” şi care ajunge să îl ameninţe cu cuţitul pe unul din tineri. Are loc o încăierare şi chiar evreul grupului îl omoară în luptă.

La inceput, cei cinci sunt şocaţi, dar se hotărăsc să îngroape cadavrul şoferului de camion în grădină, sub un lăstar de rosii. Tradiţia se schimbă: fiecare trebuie să găsească cîte un extremist pe care să îl aducă la cină. Acesta va avea ocazia să arate că „merită să trăiască”, sau va primi un pahar din vinul otrăvit.

Personajele ciudate se perindă prin faţa tinerilor şi fiecare din ele primeşte vinul otrăvit: o femeie care spune că „De veghe în lanul de secară” este pur şi simplu răutăcios (mean), un preot obtuz, o activistă anti-avort şi un bărbat misogin pînă în măduva oaselor. Unul dupa celălalt, victimele ajung pe post de îngrăşător în stratul cu roşii, iar sosul de tomate se înmulţeşte pe nesimţite în rafturi. Între timp, un şerif local începe să bănuiască ceva, iar unul din cei cinci masteranzi ajunge să fie prea încrîncenat în ura sa pentru… URĂ.

Poate filmul ar fi mai uşor de văzut şi mai comic dacă personajele nu ar fi atît de inteligente încît să ştie că ceea ce fac e greşit. Că ei condamnă violenţa şi intoleranţa, dar ajung să fie stăpîniţi de acestea şi că le neagă victimelor lor cea mai importantă libertate fundamentală: dreptul la exprimare, freedom of speech.

„Ultima cină” este regizat de o tînără (pe atunci) la debut, Stacy Title, care a luat o temă foarte interesantă şi a transformat-o într-o comedie neagră bună, cîteodată lăbărţată şi repetitivă, dar care reuşeşte să spună cîte ceva despre America anilor ’90, despre demagogia politică, democraţi şi republicani, Bine şi Rau, şi despre “Mare e grădina Domnului” şi cîţi ciudati se găsesc în ea. Sfîrşitul a fost putin cam dilatat, ar mai fi avut nevoie de zvîc.

Potrivit zicalei “orice naş îsi are naşul”, de data asta “naşul mare” este un comentator TV conservator, dar cu priză la mase, Norman Arbuthnot (jucat perfect de Ron Perlman). Watch out for him!

Actorii, pe atunci toţi tinere speranţe (Cameron Diaz, Courtney B.Vance, Annabeth Gish şi Ron Eldard) îşi joacă bine rolurile de personaje aproape stereotipice, dar cu un scop anume. Distribuţia e completată de rolurile episodice dar de efect ale victimelor: Bill Paxton, Charles Durning şi Mark Harmon.

Atmosfera din “The Last Supper” mi-a adus aminte întrucîtva de “Arsenic şi dantelă veche” comedia neagra a lui Frank Capra, cu Cary Grant şi două băbuţe care otrăveau bătrînei

Cum puteţi vedea filmul? L-au dat pe AXN de două ori pană acum şi în sistemul lor de programat filme, mai mult ca sigur că o să-l mai dea!

Consecinta este ca ambii barbati ramin paralizati de la briu in jos. Dupa ce le vine ideea sinuciderii si o resping individual, in loc sa se adinceasca in autocompatimire, o intilnire pe peronul garii le da un nou scop in viata: razbunarea. Astfel cei doi pornesc impreuna inspre Finlanda, sa il gaseasca pe fabricantul masinilor Aaltra si sa-i ceara despagubiri.

“Aaltra” este un ‘roadmovie’, film care urmareste o calatorie. Si in spatiul fizic strabatut, si in schimbarile relatiilor dintre personaje. Ben si Gus ajung sa se inteleaga reciproc, nu neaparat sa se placa, dar sa castige un soi de empatie reciproca, formand un front comun, o unitate, gasind o cu totul alta viziune asupra vietii in faptul ca nu mai au nimic de pierdut.

Cele doua personaje sunt oricum prezentate in paralel, semanand atat de mult, desi la suprafata n-ai prea zice.

Vietile goale ale eroilor nostri simbolizate de peluzele imense si la fel de goale din fata caselor lor. Problemele lor sunt subtil sugerate. Deducem astfel ca navetistul a incercat sa aiba un copil cu sotia lui, dar nu a reusit, ceea ce le-a distrus iremediabil relatia. Durerea fermierului e simbolizata de un streang rupt in curtea acestuia si de un buchet de flori asezat sub el.

Personajele secundare intalnite pe drum, fie ca sunt franceze, scandinave, germane, americane sau finlandeze, sunt prezentate cu acelasi cinism si sunt cu adevarat umane, fara toaletarea, machiajul, personajelor din filmele americane.

Nu o sa scriu sfarsitul. Nu ca nu m-ar tenta dar in trecut, cand am scris o cronica asemanatoare pentru ziarul la care lucram, redactorul-sef m-a cam obligat sa scriu sfarsitul acolo. Si a fost mare pacat .

Ca povestire a mea legata de film si de gustul jalnic al publicului in materie de filme, pot sa spun ca abia am reusit sa vad filmul. Am vrut sa-l vad intr-o sambata, cu o colega frantuzoaica, si, asa cum se intampla de obicei la filmele bune si majoritar neintelese, noi doua eram singurele care voiau sa cumpere bilete. Astia de la Cinema Europa (Bun, dar practic falimentar) nu au vrut sa ne lase. Au zis ca nu dau drumu la film doar pentru doua persoane.

Noroc ca am dat drumu la farmecul personal (si un fluturat de gene), mi-am suflecat mainile si am aburit-o pe femeia de la bilete in ultimul hal, incat ne-a lasat sa vedem filmul, nu inainte de a-i promite ca o sa-i spunem la sfarsit parerea noastra, adica daca a meritat. Si i-am zis ca a meritat 100%. Unul din filmele ireprosabile, fara cusur, in care fiecare detaliu conteaza, fara nimic in plus, si nici in minus. Unul din filmele la care nodul in gat se bate cap in cap cu hohotele de ras si cohii cascati de uimire.

Nu am putut respira bine aproape tot filmul. Desi am pornit in directia cinematografului hotarata sa il analizez cat se poate de rational, nu am putut sa imi incetinesc bataile inimii sau sa nu ma simt terorizata. Asta pentru ca de la inceput m-am vazut pe mine acolo, acum 20 de ani, traind in locul oricareia dintre cele doua fete, Otilia (Anamaria Marinca) si Gabita (Laura Vasiliu).

M-am intrebat:

As fi avut curajul sa apelez la un necunoscut in cazul unui avort ilegal?

As fi putut sa risc si sa pierd atat de mult pentru a ajuta o prietena?

Filmul nu este despre avort. Nu pentru mine, in orice caz! Avortul face parte din poveste, e un motoras, dar nimic mai mult. Nu se discuta o problema morala, nu este nici pro-avort, nici contra-avort. E despre oameni in timpul comunismului, care fac si ei ce pot pentru a isi acorda iluzia unei libertati.

Cele doua fete lupta pentru dreptul de a-si continua viata asa cum isi doresc ele. In mod paradoxal, cea insarcinata, Gabita, este si cea care lupta cel mai putin pentru aceasta intrerupere de sarcina. Cea care isi da mai putin interesul. Cea care accepta sacrificii imense din partea prietenei ei si da la schimb un simplu “mersi”, in loc sa isi ceara iertare. Otilia cea curajoasa este un personaj diametral opus fata de naiva ei prietena.

Otilia este cea care preia initiativa, care umbla singura noaptea pe strazi cu un fetus in geanta, cea care face rezervare la hotel, se cearta cu receptionerele artagoase, cea care face rost de bani sau care ofera altceva in locul banilor-lipsa si cea care il aduce pe villain in scena.

Personajul negativ este Domnul Bebe (ce ironie a numelui!). Sau oare este personaj negativ? Stiu ca atunci cand a intrat in “scena” am simtit de la inceput ca il voi detesta. Dar oare un om care “faciliteaza” avorturile poate fi altfel decat transant, plin de tupeu, obsedat de detalii, suparat cand cerintele lui nu sunt indeplinite?

O spune DL Bebe (Vlad Ivanov) himself: “Pe mine ma aresteaza primul, eu o sa fiu condamnat pentru omor”. Atunci il putem condamna pe acest “adaptat “ la regim ca face tot ce poate pentru a-si salva propria piele? Daca ar fi vorba doar de aceasta dorinta de a nu fi arestat, atunci poate mi-ar putea fi chiar simpatic. Dar Vlad Ivanov il joaca intr-o asemenea maniera, incat simti ceva tarandu-ti-se sub piele. Eu una l-am vazut libidinos, schimbator, cu doua fete. Dar un personaj incredibil, jucat la perfectiune, care te face sa-l urasti cu pasiune.

Una din scenele cele mai interesante este cea de la o aniversare. Adi, iubitul Otiliei, un aparent “Fat-Frumos” care se pregateste sa fie medic, o santajeaza emotional pe fata sa vina la ziua mamei lui (jucata de minunata Luminita Gheorghiu din “Moartea Domnului Lazarescu”). Si sa-i cumpere si gladiole! Iar Otilia, fidela cuvantului dat, reuseste sa strecoare si aceasta petrecere in “programul” ei pentru acea seara.

Experienta se dovedeste a fi benefica pentru ea: ii deschide ochii, ii arata de fapt ce fel de relatie are. Atata timp cat ea apare la bairam fiind tulburata profund, iar el ii reproseaza ca a uitat gladiolele, puteti sa va dati si voi seama.

Scena banchetului este “graitoare” mai ales pentru ca toti am trait-o. Cand am mers la rubedenii in camere minuscule, inghesuiti in jurul unei mese, stand pe scaunele si taburete. Eu una simteam ca timpul se dilata in acele momente, ca este o suferinta mult prea mare de suportat: zgomotul, agitatia, discutiile politice… Iar o fata care traieste o trauma emotionala profunda, cu atat mai mult are o expresie de disperare absoluta.

Mie mi-a placut impartialitatea filmului, constructia asemanatoare cu un film documentar, mi-a placut ca Mungiu nu judeca pe nimeni, nu condamna, nu ridica in slavi. Eu am ales sa fiu de partea Otiliei si sa o dispretuiesc pe Gabita pentru slabiciunea ei. Otilia este genul de personaj care nu are cum sa nu te atinga. Filmul este construit in jurul ei.

In timpul scenelor filmate cu camera de mana, noaptea, prin Bucuresti, am avut senzatia ca ma aflu in spatele ei. Era intuneric, frig, camera tremura iar putinele luminite se vedeau slabe, in fata. Am avut senzatia ca nu am nicio scapare de acolo. Am avut senzatia ca nici ea nu are nicio scapare. Si poate asa si este. Sau a fost atunci.

As vrea sa mai vorbesc si despre controversele iscate pe marginea filmului.

Scena cu fetusul pe podeaua din baie nu mi s-a parut exagerata. Mi s-a parut integrata in contextul filmului ca intreg. Ma intreb de ce nu sar catolicii si atunci cand se sfarteca oameni in Saw?

Am mai citit un comunicat de presa al Asociatiei Provita Media care sustine ca “protejeaza” copiii. Folosind cuvinte “extrem de originale” (uratenie sufleteasca) si limbaj pompos, ei spun ca eroinele filmului “n-au nici o tresarire sufleteasca ce ar putea sa le opreasca de la avort. Pentru asta, ele sunt de acord sa se lase violate si nu se linistesc pana cand fatul de patru luni nu este scos afara din pantecele acelei tinere fete. Actiunea avortarii acestui copil, care se desfasoara de-a lungul întregului film, este redata ca o simpla operatie medicala. Autorii filmului, cu un cinism maxim, dau imaginea copilului ucis pe mozaicul unei bai de hotel, iar aruncarea lui la tomberon are încarcatura unui happy end.”

Puritanismul lives on, indoctrinarile la fel, exista oameni care inca mai au curajul sa vorbeasca despre valori morale in timp ce ei sunt cei mai mari ipocriti. As vrea sa le transmit ca filmul nu spune ca e bine sa avortezi, asta te lasa sa decizi singur, dupa vizionare.

Si as mai vrea sa-i intreb: ei considera ca un copil nascut in bratele unei tinere care nu are cu ce sa-l hraneasca, e data afara de la facultate, nu poate sa se angajeze si il creste intr-o camaruta undeva, pentru ca alta optiune nu are, ei considera ca acest copil ar creste normal si fericit???

Concluzie: Nu m-am dus sa il vad pentru Palmierul de Aur sau orice alta distinctie sau pentru ca au existat scene care au indignat Vaticanul. M-am dus fara sa citesc cronici in prealabil, fara sa am vreo asteptare, fie ea buna sau rea. Duceti-va si voi sa il vedeti si judecati singuri!

incep sa imi transfer aici textele/ comentarii de film de pe pelicula.weblog.ro

First este 12 Angry Men

Nu-mi place nimic mai mult dimineata decat sa ma trezesc cu un film bun. (Desigur, daca e vorba de sambata cand ma trezesc, ar fi rezonabil sa ne referim la momentul zilei ca pranz). La fel si seara/noaptea. Un film de exceptie ma relaxeaza si pe potriva ma incita, deci adorm mai bine de la el, visand frumos, sau urat, sau foarte urat, dupa caz, dar oricum ma simt bine.

Cand e vorba de “12 Angry Men”, imi aduc aminte de 2 asemenea momente. Bine, acum sunt si eu eliptica. Sambata dimineata m-am trezit cu el - cel vechi - pe MGM (desi nu l-am prins de la inceput ) si in alta seara, anul trecut, l-am vazut pe la 4 dimineata, pe National.

De fapt 12 Angry Men este doua filme (daca acesta o fi acordul potrivit). Unul din 1957, cu Henry Fonda, si unul de televiziune, din 1997, cu Jack Lemmon (in rolul de l-a interpretat Henry Fonda), James Gandolfini, Armin Mueller Stahl, Tony Danza, George C.Scott si na! altii. Destul de multi incat adunati sa fie 12.

Pentru ca cei 12 oameni furiosi  sunt 12 jurati, implicati mai mult sau mai putin profund in procesul de deliberare a unui verdict. Pe langa cei 12 barbati furiosi mai exista si - pret de cateva secunde cate un aprod, o judecatoare sau un gardian.

Cele doua filme, original si remake, nu au parte nici de amenintari fata de jurati (vezi filmul ala cu Demi Moore si Alec Baldwin, nu tin minte cum il cheama pentru ca mi l-am sters din memorie :D, sau cel identic cu Armand Assante si William Hurt), nici efecte speciale, nici impuscaturi sau macar doua decoruri. Totul este filmat pe aceeasi “scena”, in acelasi decor, ca o piesa de teatru compusa din muuulte-muuulte acte mici. 

Cei 12 barbati (si in versiunea veche si in versiunea noua, toti protagonistii sunt de gen masculin) trebuie sa judece o crima, sa cantareasca dovezile si marturiile referitoare la moartea unui batran. Pe scaunul acuzatului sta un “pusti de carter” care este fiul batranului.

STOP!

Daca te plictiseste genul de film  care se bazeaza pe dialog, atunci nici nu mai citi acest review. E total inutil. Asta pentru ca tot filmul este o mare discutie, o analizare a situatiei, de catre 12 oameni care nu au fost acolo cand s-a infaptuit crima, dar care raporteaza cazul la experientele lor personale.

Totul e construit pe un dialog inteligent, pe reliefare de personaje extrem de vii, pe o axa care nu merge de la bine la rau, ci de la vinovat la nevinovat.

Juratul nr 8, care nu poarta alt nume este cel care, interpretat pe rand de Henry Fonda si apoi de Jack Lemmon, este singurul care porneste de pe o pozitie neutra, singurul care este dispus sa ii dea pustiului o sansa, conform principiului de “reasonable doubt”. In discutarea dovezilor si intoarcerea lor pe toate partile, el gaseste destule brese si reuseste sa transforme situatia din “hai sa il declaram vinovat si sa ne caram de aici” in “hai sa vedem daca pustiul e vinovat dincolo de orice indoiala”.

Juratul numarul 8 are un singur adversar inversunat si anume numarul 3, singurul care nu se unduieste intre cele doua verdicte posibile, in functie de dovada care pare cea mai puternica sau cea mai gaunoasa.

Pentru ca una din marile teme ale filmului este “american justice”, sa trecem putin prin procedurile judiciare. In sistemul american, pentru ca o persoana  sa fie condamnata, ea trebuie sa fie judecata de un juriu format din egalii sai (jury of his peers), acestia prin discutii sa analizeze probele si cat de circumstantiale sau nu sunt ele si ca juriul sa creada in vinovatia lui beyond reasonable doubt/dincolo de orice indoiala. Pentru ca, cel putin in teorie, esti nevinovat pana la proba contrara. Si nu invers. 

Verdictul se da in unanimitate sau deloc. 

Unul din personajele pe care il gasesc cel mai interesant este juratul numarul 11 (in v.1957 este de origine sovietica, in v.1997 este hispanic), despre care intuim ca provine dintr-o tara cu regim represiv si care este captivat de izul de democratie pe care il simte in tribunalele americane. Fata de americanii get-beget, el poate aprecia mai bine ideea de “judecata” corecta.

Personajul superficial este cel cu numarul 7, care abia asteapta sa se termine “bairamul”, pentru ca are bilete la un meci de … (completati punctele cu baseball, fotbal, baschet, sau ce mai joaca americanii).

Dintre cele doua filme, atat de asemanatoare, chiar si pentru ca numerele juratilor sunt pastrate in conexiune cu personalitatile lor, cel mai mult mi-a placut varianta cu Jack Lemmon, din motive stupide.

1.pentru ca l-am vazut cap-coada.

2.pentru ca poti ghici personajele mai devreme, din cauza unor circumstante ca pelicua colorata, faptul ca sunt multirasiali (na! in 1957 afro-americanii nu prea erau jurati), faptul ca sunt imbracati diferit (varianta alb-negru ti-i prezinta pe toti la fel: costum negru, cravata neagra, camasa alba, toti bruneti si cu frizuri egale).

“12 Angry Men” are doua ore, dar care nu te plictisesc in niciun moment. Dovezile sunt analizate si apoi discreditate, chiar si opiniile contra sunt constructive, iar cei 12 barbati  isi creaza propria pledoarie, distincta de cea a apararii sau acuzarii, care ii duce spre deznodamant.

Inspiratii

Serialul “The Jury” (2004).10 episoade. Fiecare episod prezenta un caz cu cate un juriu nou. Actorii care jucau constant erau fie procurorul fie avocatul apararii. Pentru ca serialul este loaded cu flaskback-uri din timpul procesului (exact ce imi placea la film e suprimat -  ca nu il vedem pe acuzat sau pe martori la fata), iar la sfarsit vedea si daca acuzatul era vinovat sau nevinovat, implicit, daca juratii au gresit sau nu.

Jury Duty (1995). Un soi de parodie cu Pauly Shore si Tia Carrere. El, un pierde-vara si sarac lipit ajunge jurat si e cazat intr-un hotel. Practic traieste mai bine acolo decat acasa, si ii place si de gagica, asa ca incearca sa prelungeasca deliberarea pentru a-si cumpara timp. Incearca sa-i convinga pe ceilalti din juriu (oameni seriosi si nu prea), ca acuzatul cu mutra de psycho e nevinovat.