Trifoi’s Weblog

Am vazut filmul aseara pe Pro TV si sunt convinsa ca e cel mai bun rol al lui Michael Douglas. Filmul e genial la inceput. El, caruia ii vom afla numele spre sfarsit, e blocat in trafic si este innebunit de fiecare din masinile din jurul lui: un tip care trage pe nas cocaina, copii dintr-un autobuz care se joaca, stickerele de pe barele din spatele masinilor, care il invoca pe Dumnezeu, sau prezinta injuraturi (“How Am I Driving? Call 1-800-Eat SHIT), si alte mici detalii din viata cotidiana.

Personajul nostru continua sa fie agasat de lucruri care se intampla in fiecare zi: nu are bani marunti ca sa dea un telefon si un vanzator nu vrea sa-i schimbe, cersetorii ii cer ceva, orice, de la bani, la tigari, la chiar o geanta, pentru ca are 2!, vrea sa se urce in autobuz dar e inghesuiala, oamenii care vor sa urce se imping ca sa prinda locuri, iar cei care coboara, se imping ca sa poata iesi din multime (tramvaiul 32 in fiecare zi pentru mine) si toate aceste detalii cu care chiar ne confruntam zilnic.

Fiind un film in care actiunea se petrece pe o perioada de mai putin de 10 ore, costumatia personajului principal e vitala. Si pe Douglas l-au aranjat perfect, cu tunsoare de army man, ochelari cu rama de baga, camasa alba cu maneca scurta (the famous white collar guy), cravata si trei pixuri prinse de buzunarul din dreptul inimii. Perfect de-a dreptul ca imagine pentru un om normalcare o ia razna.

Nu vreau sa scriu prea mult despre Robert Duvall, intruchiparea clasicului politist in ultima zi inainte de pensie, care nu vrea sa ajunga leguma inainte de vreme si abia asteapta o ultima misiune. El este singurul (as usual) care leaga toate evenimentele de personajul lui Michael Douglas. E un personaj destul de tare.

Reevenind la domnul White Collar,  nu e de mirare ca o ia razna.  Dar dupa primele lui peripetii, si filmul o ia razna. De la momentul in care aflam ca fostei lui neveste (Barbara Hershey) ii e frica de el, filmul ma dezamageste foarte tare. Nu vroiam pentru filmul asta un tip cam psihopat, care abia astepta sa distruga chestii, care o inspaimanta pe maica-sa, care fusese concediat cu o luna inainte si care vroia sa ajunga la ziua de nastere a fetei lui.

Ce as fi vrut eu de la Joel Schumacher e ca omul sa fi fost cat se poate de normal, eventual las, frustrat , dar nu cu antecedente violente. Un om normal, innebunit de rutina zilnica. Innebunit doar de trafic, de RATB (:P), de vanzatorii scortosi si de gaura din pantof. Un om care o ia razna pur si simplu, fara alti factori atat de puternici cum au fost concedierea, ziua fiicei, problemele psihice. Din cauza asta, filmul mi se pare incomplet, gatit “in sange”.

imdb

rottentomatoes

Uniunea Europeana e formată din oameni, din culturi diferite. Câteodată acestea se întâlnesc într-un Han Spaniol (Auberge Espagnole).

Xavier (Romain Duris), un tânăr parizian, se integrează cu uşurinţă într-un grup de Erasmusi din Barcelona. A ajuns acolo pentru că masterul i-ar uşura înhăţarea unui post în Ministerul Economiei din Franţa. Francezul e confuz: postul i-a fost impus cu subtilitate de către tatăl său: “nu ar strica un asemenea job”.

Barcelona e un tărâm străin, în care se vorbeşte catalana, dialectul dificil al spaniolei. În primele incursiuni în necunoscut tânărul e susţinut de un cuplu de francezi proaspăt-căsătoriţi cunoscuţi la aeroport. Ea, Sophie-Anne (Judith Godreche), e docilă, inhibată şi supusă soţului, Jean Michel, un doctor prea ocupat pentru a petrece timpul cu soţia lui.
Grupul de cinci studenţi Erasmus cu care Xavier va coabita un an îl cucereşte de la început prin eterogenitatea lui: Wendy e din Marea Britanie, Tobias din Germania, Alessandro din Italia, Soledad din Spania şi Lars din Danemarca. Fiecare aruncă în joc propria identitate culturală. Intersecţiile lor şi micile neînţelegeri care apar, se potrivesc, rezonează cu firea volatilă a lui Xavier, care se regăseşte în toţi şi niciunul.

Tânărul îşi aminteşte de vremea când era “băiatul blond, care vroia să fie scriitor”, cale de la care deviase prin cariera economică aleasă cu sau fără voia lui. Îşi ignora amintirile, fiind ispitit de misterul feminin, care îi înghite întreaga atenţie. În acest scop, belgianca Isabelle (Cecile de France), pe care o “introduce” în grup şi în apartament îi dă lecţii în ale cuceririi femeilor. Aceste lecţii izvorăsc din experienţa ei de viaţă, pentru că Isabelle cucereşte şi iubeşte femeile la rândul ei. Lecţiile sunt aplicate pe pielea lui Sophie-Anne, soţia ignorată de soţ, cu care Xavier se implică într-o relaţie pasională şi inconştientă. Febra pasiunii îl face s-o uite pe Martine (Audrey Tatou), iubita care îl aşteaptă acasă.
Dar el nu e singurul infidel dintre Erasmusi: Isabelle îşi înşeală iubita belgiancă cu profesoara de flamenco, iar englezoaica Wendy îşi înşeală iubitul rămas în Anglia cu un american de care e atrasă doar fizic.

Anumite experienţe şi trăiri sunt universale. Altele nu. Însă totul e “la comun” în Hanul Spaniol. Xavier ajunge la concluzia că apartamentul se conformează definiţiei lui Maurois la conceptul de “auberge espagnole”: “un loc în care găsim doar ce aducem”. Citatul e exemplificat prin micile tuşe de natură culturală din jurul frigiderului şi al telefonului. Frigiderul e şi el o mică Uniune Europeana: sectoare cu graniţe fixe, care coexistă în acelaşi spaţiu: mâncarea din fiecare sector “vorbeşte” despre proprietar. Cei şapte colegi sunt înghesuiţi în apartament, aşa cum şi alimentele se aglomerează în frigider.

Lângă telefon există o listă cu drapelele fiecărei ţări de provenienţă a studenţilor. Alături, textul tradus plurilingvistic: “X nu este acasă. Se va întoarce seara”. Chiar acest text îi dă de furcă lui Wendy când trebuie să-i spună mamei lui Xavier că acesta nu e acasă. Franţuzoaica întreabă dacă e “la fac”. Wendy e şocată: “la fuck??”. După ce Xavier o lămureşte că “fac” e doar o prescurtare la “facultate”, englezoaica anunţă mândră, câteva zile mai târziu: “I’m going to fuck/fac!” Cei şapte, un Consiliu al Europei la scară redusă, se împrietenesc, învaţă să coabiteze şi să se ajute reciproc, experienţele din jurul Hanului Spaniol devenind lecţii de viaţă.

Pleacă de la imagini cu scenografie minimalistă (Gheorghe Preda s-a ocupat de acest aspect) la scene de o intensitate fantastică, flashback-uri fără replici dar care transmit tot ce intenţionează.

Ana, jucată de Anca Florea (a mai jucat şi în „După ea”) este într-adevăr un personaj atipic pentru filmele româneşti. Astmatică, devenită obsesivo-compulsivă, singuratică, asocială, dar artistă. Trăieşte într-un glob de sticlă, o casă albă, sterilă, pe care o curăţă cu minuţiozitate, pentru ca praful să nu-i facă rău. Şi ea se simte bine aşa.

Un tablou din casă, cîteva linii negre pe un fond alb, ne atenţionează totuşi că există ceva strîmb în viaţa compozitoarei. Pe parcursul filmului Ana încearcă în mod repetat să-l îndrepte, dar bucata de artă se încăpăţînează să stea într-o rînă.

În această situaţie apare „îngerul necesar”. Am crezut că acesta o va salva într-un fel providenţial, asta mi-a inspirat mie titlul: Om care o salvează, om de care are nevoie.

Aici filmul deja deraiază şi îşi pierde orice urmă de coerenţă. Scenele sunt tăiate abrupt şi-ţi lasă semne de întrebare, au  loc tot felul de evenimente fără logică.

Anca Florea nu m-a impresionat foarte mult. Asta şi pentru că e foarte greu să duci în spate un întreg film cu extrem de puţine replici. Am simţit nevoia de priviri în gol şi zîmbete ironice de genul lui Bill Murray sau Kevin Spacey, care nu au nicio problemă cu jucatul fără cuvinte.

Cheia sub care trebuie citită filmul este dată undeva spre sfîrşit, cînd eroina citeşte „Trilogia New York-ului” de Paul Auster. Abia atunci a fost evident că filmul nu trebuia să aibă o poveste, ci să transmită o stare. Personajele din „Trilogie…” se află mereu într-o căutare, sunt misterioase, niciodată nu sunt total dezgolite în faţa publicului.

Povestea şi dialogul au lipsuri evidente, iar atu-urile filmului, teza de la care porneşte muzica şi imaginea, sunt dezavantajate de multe ori pe parcursul filmului.

Părţile care îşi merită apelativul de ALTFEL sunt flashback-urile din copilărie ale Anei, care apar invariabil atunci cînd aceasta compune pentru un festival din Paris. Nu are rost să vi le descriu, merită să le vedeţi singuri.

Cred că sunteţi de părere cu mine că văzutul unui film în autocar este un mare chin… De ce?

1. Pentru că îţi vine să adormi.

2. Pentru că inevitabil vor fi mulţi pasageri idioţi care să cîrtească în continuu: ba că e prea tare, ba că e prea încet, ba că vor să doarmă, ba că vor la toaletă…

Cînd am văzut ca Taxi 4 este filmul pe care să-l vedem la 6:30 dimineaţa, în drum spre graniţă, m-am bucurat iniţial. Asta pînă să văd că a secat fîntîna de originalitate şi că acelaşi producător, Luc Besson, şi-a bătut joc.

În acest caz, din păcate, filmul este cel care să te facă să dormi din simplul motiv că nu aduce nimic în plus faţă de ceea ce am văzut deja repetitiv în primele trei părţi. Ah, sau există unicul detaliu că cei doi vechi tovarăşi, Daniel şi Emilien sunt acum tătici şi au probleme cu copiii lor.

Nu-i de mirare ca ne lipseşte unul din personajele mele preferate ale seriei: Lily. Cariera lui Marion Cotillard înseamnă mult mai mult decît Taxi: “La Vie en Rose”, “Jeux d’enfants”, sau “Un long dimanche de fiançailles”, unde o cuncurează cu succes pe Audrey Tatou. Marion va apărea la anul în filmul “Nine”, alături de Javier Bardem, Penelope Cruz, Catherine Zeta-Jones şi Sophia Loren. Aşa că e clar că nu mai are nevoie de o călătorie în trecut.

Filmul începe cu clasicul om care are nevoie să ajungă undeva foarte repede şi apelează întîmplător la cel mai dement taximetrist din Marsilia: Daniel. De data aceasta, the person in need este un fotbalist “pe val” care trebuie să ajungă la meci.

Emilien e tot cu Petra şi au un copil. Daniel e tot taximetrist şi are aceeaşi privire fioroasă (poate asta îmi inspiră faţa lui după ce am aflat că s-a înjunghiat cu un alt individ într-un bar… so real tough guy). Comisarul Gilbert este la fel de ameţit şi de în lumea lui, încît iar încurcă toate iţele. Petra are tot picioare pînă în cer. Colegul lui Emilien este tot high on pot all the time.

Nimic nu s-a schimbat. Personajele nu au evoluat în niciun fel. Faptul că au făcut copii între timp nu i-a schimbat deloc.

Seria Taxi a ajuns să însemne stagnare. Chiar regres, de la o comedie inteligentă, cu personaje amuzante, la o supă reîncălzită şi redundantă, cu poveşti neverosimile.

Tagline: Eat… drink… and be buried…

Nucleul din independentul “Ultima cină”, referinţă către ultima masă a unui condamnat la moarte, intră în categoria întrebărilor acelea ipotetice, al căror răspuns îţi va spune cîte ceva despre persoana pe care o întrebi.

[Parafrazez]“Cunoşti un tînăr idealist pe nume Adolf Hitler şi ştii ce se va întîmpla în lume din cauza lui. Ce faci? Îl omori cît încă mai ai ocazia?”

Ei bine, această satiră/comedie neagră este despre un grup de cinci tineri idealişti care decid că răspunsul la întrebarea ipotetică de mai sus este „Da” şi pornesc în căutarea tinerilor şi potentialilor următori Adolfi Hitler. Liberali, aroganţi şi intelectualo-artişti, fiecare din ei are personalitate şi păreri politice şi sociale bine stabilite.

Tradiţia iniţială era să invite un oaspete special la o cină în şase, unde să aibă o discuţie intelectuală. Într-o seară, oaspetele nu poate ajunge şi cei cinci îl invită pe un şofer de camion pentru a completa locul disponibil la masă. Lucrurile degenerează cînd şoferul se dovedeşte a fi un extremist de dreapta, rasist, anti-semit, care spune că „Hitler avusese o idee bună” şi care ajunge să îl ameninţe cu cuţitul pe unul din tineri. Are loc o încăierare şi chiar evreul grupului îl omoară în luptă.

La inceput, cei cinci sunt şocaţi, dar se hotărăsc să îngroape cadavrul şoferului de camion în grădină, sub un lăstar de rosii. Tradiţia se schimbă: fiecare trebuie să găsească cîte un extremist pe care să îl aducă la cină. Acesta va avea ocazia să arate că „merită să trăiască”, sau va primi un pahar din vinul otrăvit.

Personajele ciudate se perindă prin faţa tinerilor şi fiecare din ele primeşte vinul otrăvit: o femeie care spune că „De veghe în lanul de secară” este pur şi simplu răutăcios (mean), un preot obtuz, o activistă anti-avort şi un bărbat misogin pînă în măduva oaselor. Unul dupa celălalt, victimele ajung pe post de îngrăşător în stratul cu roşii, iar sosul de tomate se înmulţeşte pe nesimţite în rafturi. Între timp, un şerif local începe să bănuiască ceva, iar unul din cei cinci masteranzi ajunge să fie prea încrîncenat în ura sa pentru… URĂ.

Poate filmul ar fi mai uşor de văzut şi mai comic dacă personajele nu ar fi atît de inteligente încît să ştie că ceea ce fac e greşit. Că ei condamnă violenţa şi intoleranţa, dar ajung să fie stăpîniţi de acestea şi că le neagă victimelor lor cea mai importantă libertate fundamentală: dreptul la exprimare, freedom of speech.

„Ultima cină” este regizat de o tînără (pe atunci) la debut, Stacy Title, care a luat o temă foarte interesantă şi a transformat-o într-o comedie neagră bună, cîteodată lăbărţată şi repetitivă, dar care reuşeşte să spună cîte ceva despre America anilor ’90, despre demagogia politică, democraţi şi republicani, Bine şi Rau, şi despre “Mare e grădina Domnului” şi cîţi ciudati se găsesc în ea. Sfîrşitul a fost putin cam dilatat, ar mai fi avut nevoie de zvîc.

Potrivit zicalei “orice naş îsi are naşul”, de data asta “naşul mare” este un comentator TV conservator, dar cu priză la mase, Norman Arbuthnot (jucat perfect de Ron Perlman). Watch out for him!

Actorii, pe atunci toţi tinere speranţe (Cameron Diaz, Courtney B.Vance, Annabeth Gish şi Ron Eldard) îşi joacă bine rolurile de personaje aproape stereotipice, dar cu un scop anume. Distribuţia e completată de rolurile episodice dar de efect ale victimelor: Bill Paxton, Charles Durning şi Mark Harmon.

Atmosfera din “The Last Supper” mi-a adus aminte întrucîtva de “Arsenic şi dantelă veche” comedia neagra a lui Frank Capra, cu Cary Grant şi două băbuţe care otrăveau bătrînei

Cum puteţi vedea filmul? L-au dat pe AXN de două ori pană acum şi în sistemul lor de programat filme, mai mult ca sigur că o să-l mai dea!