Pe drum – Jack Kerouac. Călătoria fără sfârşit

Faţă de Pe drum sunt complet indiferentă, cartea seamănă într-un fel cu provocarea aia dintr-un basm sau mai multe: nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum. Ba chiar îndrăznesc să spun că m-a plictisit complet.

Tot din cauza încăpăţânării mele am citit cartea până la capăt, căci, na, poate exista vreo revelaţie la sfârşit, ceva care să dea substanţă acestei înşiruiri de călătorii şi de oraşe. Pe drum este cea mai lungă enumerare din lume şi pe bune că, de la un moment dat putea să bage Kerouac un etc. N-ar fi schimbat cu nimic sentimentul de gol cu care am rămas.

Casa molimei lui Jim Crace. Postapocaliptic deloc coplesitor

Sunt nebuna dupa Jim Crace. Sau mai exact sunt nebuna dupa prima carte pe care am citit-o de Jim Crace, In clipa mortii, pe care am elogiat-o in trecut chiar pe acest blog, atunci cand scriam intr-un ritm sustinut. Dar de Casa molimei am fost dezamagita. Nu e rea, dar nu e potentialul maxim al lui Crace.

In ultima vreme m-am decis sa citesc si sa vad tot ce pot pe subiectul postapocaliptic pentru ca, sincer, lucrez la un proiect postapocaliptic si vreau sa stiu cam care sunt lucrurile comune pentru a le evita. (My own project va fi oricum o comedie, deci deja tonul se schimba, nu vorbim despre The Road/Drumul aici).

Wibbly-wobbly, timey-wimey in Doctor Who. Regret versus Aventura

Cand am lucrat (din greu, dar cu imensa placere) la o editie a emisiunii Ca-n filme (integral, in link) dedicata calatoriei in timp, mi-am facut documentarea si chiar am stat sa ma gandesc foarte mult la ideea asta, de time travel si unde – cand?!? – as calatori, ce as face si daca mi-as dori sa schimb ceva. Pentru ca, am ajuns la concluzia asta, oricat de variate ar fi modurile de transport in timp si tipurile de povesti care se pot spune (practic toate: thriller, horror, comedie, comedie romantica, etc), ele tot in doua categorii se impart ca motivatie: regret sau aventura.

30 Rock la final. Perfect.

A existat o vreme (dubioasă, recunosc) în care ridicam din sprânceană atunci când auzeam de anumite seriale TV care luau premiu după premiu. Atunci mă uitam la foarte puţine seriale (weird, right?) şi titluri ca Mad Men şi 30 Rock

Silver Linings Playbook/ Scenarii pentru happy-end. Drăguţ, amuzant, emoţionant, dar mincinos

I don’t want to rain on this film’s Silver Linings parade. Pun intended. Cert este că mi-a făcut plăcere să-l văd. M-a amuzat. Chiar m-a emoţionat. Interpretările sunt bune şi personajele au viaţă în ele. Însă. Există un însă: totul este o minciună.

Spoiler alert (deşi scrie în titlul românesc: Scenarii pentru happy-end)

“Atlasul norilor/Cloud Atlas” (de David Mitchell) – Povestea care a schimbat lumea

N-o să vorbesc de data asta despre filmul regizat de Andy şi Lana Wachoski (Matrix) şi Tom Tykwer (Run Lola Run, Perfume – The Story of a Murderer). Ba chiar n-o să vorbesc foarte mult despre abuzuri, exploatare, cei puternici care îi prăduiesc pe cei slabi etc. În loc, o să mă axez pe tema mea preferată din carte, pe care nu am văzut-o prea discutată şi pe care filmul, dacă ar fi exploatat-o, ar fi fost mult mai interesant. Acea temă este meta, as most of my favorite things are: scopul poveştilor în lumea noastră şi influenţa lor. Partea asta mi-a rămas cel mai puternic în minte, la vreo cinci luni după ce am terminat romanul.

Les Miserables/ Mizerabilii – I Dreamed a Dream in prim-plan

Gândindu-mă la filme, de foarte multe ori, în procent covârşitor, îmi vine să zic: e bine filmat, imaginea este spectaculoasă, dar…

La Les Miserables/ Mizerabilii, afirmaţia opusă este (în mare parte) adevărată. Ai actori care îşi dau sufletul cântând – şi de aseară mă gândesc în continuu la Anne Hathaway şi minunea pe care a reuşit-o în filmul ăsta. Să transmită atâtea şi să fie punctul culminant al filmului (deşi mai erau vreo două ore până la The End)…

Fringe – ultimul episod, camera 513 (spoilere abunda!!!)

De patru ani jumate încoace am avut parte de o poveste de dragoste teribilă cu un personaj, care, pentru mine, e foarte greu de egalat – ca scriitură, ca emoţie pe care mi-o provoacă, dar şi dacă stau să mă gândesc cum m-a facut să râd şi să mă minunez ca pot ierta şi iubi atât de mult un om care aproape a distrus un Univers. Care, dacă stai să te gândeşti, e oarecum responsabil de genocid. Acel om este… 

“Cosmopolis” de Don DeLillo – După mine, potopul!

Continuând mania mea de a citi cărţi care au fost sau sunt în curs de ecranizare, am ajuns şi la Cosmopolis de David Cronenberg. Filmul nu l-am văzut încă – doar de asta citesc cărţile înainte să văd ecranizările!

Şi, după ce am fost binecuvântată de-a dreptul să văd la Les Films de Cannes a Bucarest Holy Motors de Leos Carax, nu mai puteam să văd aşa curând un alt film cu o limuzină albă care străbate o metropolă a lumii.

Înapoi la oile noastre! Efectele acţiunilor lui Eric Packer din carte ar putea să se petreaca astăzi sau mâine şi cu siguranţă ar fi putut să se petreacă în 2003, atunci când a apărut cartea.

Dredd 3D – Blood Bath and Beyond

Dredd 3D mi-a dat impresia, de la cap la coadă, unui first person shooter (asta e o apreciere pozitivă). Îl avem pe erou, Judge Dredd (Karl Urban) care intră într-o clădire cu 200 de etaje şi trebuie să ajungă în vârf pentru a se lupta cu the big boss, aka capul mafiot Ma-Ma (Lena Headey, of Game of Thrones fame), timp în care îi şutuie pe inamici de inteligenţă, putere şi experienţă variabile.